MONGOLIA

Cobor incet pe stradutele pietruite ale cartierului Sultanahmet, din Istanbul. Ajung la bulevard. Si ploua atat de frumos incat nu prea mai vad nimic. Doar pe scuteristul care ma face atent ca lantul meu e foarte larg si ar trebui sa-l intind. Haide maaa… zau? Pai stii tu oare ca lantul ala s-a facut asa de povesti ce are si nu mai incap in el? Unde sa-l mai intind, ca ma duc acasa.

Aglomeratie mare la iesire. Ploua tare, apoi ploua bine, dupa care ploua rau. Eu sunt ocupat cu observarea atenta a soferilor turci care, desi nu se mai vede nimic si toti rulam cu 100km/h la departare de cativa metri unul de altul, sunt mai preocupati de criza si incalzirea globala si economisesc curent mergand cu farurile stinse. Pana ajung la casa de bilete a autostrazii e lupta, nu gluma. Un copil care vinde covrigi ma ajuta sa iau bilet, cand vede ca tin coada in loc, incurcandu-ma in toate manusile, castile, costumele de ploaie si apele de pe mine. Bariera se ridica. Acu’ ii dam tare, dar cu simt, ca azi avem de inghitit 570 de kilometri. Hai!

As mai face-o o data? Nu stiu. Dar cu siguranta raspunsul nu e “nu”. Prefer sa las timpul sa se astearna peste amintiri si apoi sa vad.

Dupa o suta de kilometri umezi vad la orizont culoarea mea preferata pe ziua de azi – albastru. Daa… acolo mergem. Se opreste si ploaia treptat, dispar si norii, rasare si soarele. Iesim acum de pe autostrada, spre nord, spre fratii bulgari. Ultima oprire in Turcia e pentru a scapa de bani, pe care-i dam pe benzina si o tona de ciocolata. Dau sa pelc, salut, staaai!!! Unul dintre baietii din benzinarie imi arata cu degetul spre partea din spate a motocicletei. Da dom’le, stiu, lantul. Da’ chiar asa flagrant se vede? Nu, nu e ala. E roata care e desumflata. Acelasi baiat imi arata compresorul cu care s-o umflu. Aha, stai linistit, ca la cum arata stim cu totii ce e. E ceva ce Doyle n-a cunoscut pe drumul asta si s-a gandit sa experimenteze acum – pana. Ma duc la compresor, bag aer si aud cum roata fasaie. Ei, de asta imi era putin frica. Cu roata din spate nu m-am jucat niciodata la leviere, iar legendele pe care le stiu spun ca cauciucul e al naibii de greu de dat jos si de pus la loc. N-am altceva de facut decat sa vad cu ochii mei. Si repede, pentru ca oricum era prea tarziu, iar acum mi-e clar ca vom ajunge in Vama Veche pe bezna.

Si cam cat de “tare” cred ca sunt? Hm… sincer? Nu cred ca sunt “tare” deloc. Am crezut asta, in primele cateva mii de kilometri. Apoi am intalnit oameni care fara sa vrea au avut grija sa darame statuia asta, si le multumesc. Calatori suntem toti, asa socot, si cred ca varsta, mijlocul de transport, durata sau destinatia sunt amanunte care conteaza prea putin. Nu e nimic special sau iesit din comun in ceea ce am facut eu, decat poate faptul ca am luat patrus’trei de nume cu mine acolo unde m-au purtat drumurile. Asta intr-adevar nu li se intampla tuturor. Iar asta e singurul lucru pentru care ma consider norocos. Si “tare”!

Roata e jos si camera afara in cateva minute, infim mai putine decat imi imaginam. Pfoai, ce frumusete de gaura si ce frumos a aparut, pe un ditamai pliul facut de meseriasul care mi-a schimbat cauciucurile in Erevan. N-am chef de petice acum, asa ca voi folosi camera de rezerva, sa nu spuna c-am carat-o prin lume degeaba. Si-am plecat din nou.

Pai mai devreme spuneam ca nu stiu daca as mai face-o o data, iar acum spun ca nu e mare smecherie. Exact, nu sunt doua notiuni care se contrazic. Am aflat pe drumul asta ca “nomad”, cuvantul asta cu iz de poveste, e o chestie cu care te nasti, n-ai cum s-o inveti. Iar eu, din pacate, nu am asta in mine. N-as putea sa fac asta toata viata, nici cinci ani, nici doi, nici unul. Si nu mi-e rusine. Imi spunea un prieten caruia ii povesteam despre genul asta de oameni cum ca “astia sunt cei care fac pamantul sa se invarta”. Asa e, ei sunt, iar eu sunt unul dintre fericitii care i-au intalnit. Mi-ar fi frica. Mi-a fost si acum. Mi-ar fi frica de ce-as simti cand la sfarsitul timpului m-as intoarce acasa. Si mi-ar mai fi frica daca, pe drum fiind, m-as trezi fata in fata cu momentul in care voi fi vazut TOT. Nu cred ca e imposibil, doar suna asa. Pamantul nu e infinit, doar timpul.

Drumul spre vama serpuieste printre munti iar eu cu Doyle ne cocotam in forja. Lantul pocneste in niste ritmuri afro, iar roata din spate a invatat sa chitaie de cand cu schimbul de camera. Nu stiu ce n-am facut bine, dar sunt o fanfara pe roti. Aici e toamna din-aia nebuna. Sunt singurel pe drumul asta, iar pe bucatile unde s-a asternut un covor de frunze trag de acceleratie, chiui si ma uit la spectacolul din urma mea. Tu vezi ma Doyle ce frumos?

Erou? Nici vorba. Spuneam ca n-am facut nimic deosebit. Am iesit putin afara din casa, atata tot. Daca exista vreun gheroi in toata povestea asta, ala e unul singur, si e Doyle. El a invartit zeci de mii de kilometri sub roti, el a mancat benzina care numai benzina nu e, el a muscat din toate gropile de pe drumul care nu mai era, el a murit de cald prin deserturi, el a inghetat noaptea sub stele, in timp ce eu mai trageam o patura peste mine, el s-a stricat pe el in loc sa ma strice pe mine, si tot el e ala care m-a adus pe mine intreg acasa.

Ajung in vama. La turci stiu ca e cu multe ghisee si la fiecare intind actele cu mana tremurand. Am fost amenintat ca aici mi se iau banii pentru amenda aia si ma astept ca la oricare dintre ghiseele astea sa se produca inevitabilul. Ultimul. Multumesc, good bye! Doamne-ajuta, si eu iti multumesc, si sa stii ca oricum a fost o amenda nemeritata, de prost gust. Sa vezi minune la bulgari. Toata lumea imi face semn sa trec. Scot pasaportul, dar nimeni nu-l vrea. Brava, ma baieti! Uite fix asa vad eu toate granitele lumii asteia. Hai, tare acum, ca soarele nu tine cu noi.

Unde mi-o fi placut cel mai mult? Ha, asta-i buna. Cum sa-mi raspund la o asemenea intrebare? Sunt tentat sa zic Mongolia si Tajikistan, dar ar fi un raspuns departe de adevar. Imi pare rau ca am vazut prea putin. Mi-a placut peste tot in egala masura, pentru ca peste tot sunt oameni, iar oamenii sunt frumosi. Da, stiu, unii ar putea zice ca nu toti, si ca am destule exemple de pe drum care sa contrazica asta. Asa e, numai ca aia care te dezbraca pentru a te fura, alaturi de aia care seaca mari cu buna stiinta, aia nu sunt oameni.

La Burgas am oprit intr-o benzinarie sa intreb daca pot plati cu cardul. Sigur ca da. Super! Ii dau lui Doyle sa bea si iara fugim. Imi tot macin creierul cu o dilema. Ultimii doua sute cinzeci de kilometri vor fi pe intuneric, iar asta nu e bine. Da’ rau e? Pai nici chiar asa rau. Sa dorm o noapte la bulgari? Mmm… n-as prea vrea, parca. Si oricum, cu fiecare kilometru care trece din fata-mi in spate mi-e si mai clar: in Romania oprim azi.

Da’ cu intrebarile existentiale cum e? Am aflat cine sunt si toate alea? Nu, deloc. Si nici nu cred ca mi le-am pus. Am fost prea ocupat sa vad si sa simt. Nu ma intorc acasa cu alt Mihai inafara de ala cu care am plecat acum patru luni. Plus ca cine sunt cam stiam. Ce vreau, n-am sa stiu niciodata, iar raspunsul nici macar la capatul lumii nu e.

E o noapte cu juma’ de luna. Ce chestie, cand am plecat de acasa, pe la ora asta mai erau cinci ore pana cand se intuneca. Farul meu e de decor, mai mult asa, sa se vada Doyle misto, ca nu-mi dau seama unde bate, iar faza lunga se duce undeva inspre jumatea aia de luna de care vorbeam. Noroc ca avem proiectoare. Astea sunt aur la momentul asta. Ii deranjam putin pe cei de pe contrasens, dar cu parere de rau n-avem ce sa facem. Hai ca incetisor inaintam.

Mi-e dor de casa? Rau de tot. Dar de Mongolia mi-e dor? Rau de tot. Pai hotaraste-te. Mi-e dor de Mongolia de acasa. Rau de tot.

Opresc de doua ori. Prima data e de dezmorteala iar a doua de frig. Doyle ma ajuta cu motorul lui sa incalzesc manusile si la ambele opriri bag mana-n traista cu ciocolata. E noapte, iar inafara de micul dejun de la Istanbul n-am mai mancat altceva. Plecam si de la ultima oprire inainte de granita, pe care-am facut-o in parcarea unei benzinarii. Imi pare rau ca nu vad marea. Ea oare m-o vedea?

Pai si ceva concluzii de rupt gura targului? Un sfat de calatorie, un ghid in alegerea motocicletei? Ghidurile sunt in librarii, sfaturile cu motociclete in reviste, iar concluziile nu stiu unde sunt, dar nu aici. As fi fericit sa stiu ca macar un om dintre cei care au venit cu mine, dupa ce ne-am intors a luat harta in brate si-a zabovit putin, cu un zambet in coltul gurii, intrebandu-se “dar daca?…”. Castig mai mare decat sa stiu ca predau o stafeta n-am cum sa am. Nu-mi trebuie altul.

Customs, inainte. Indicator – Romania 3. Emotii, apoi doi, unu, la multi ani! Un vames sare la datorie cand imi vede luminile apropiindu-se din departare. Cand distinge ce e cu aratarea cu trei ochi imi face semn sa trec mai departe. Si gata, am iesit din Bulgaria fara sa-mi dau seama. Romania. Vamesul nostru ma opreste. Nu incerc sa gasesc o explicatie, dar imi vine sa-i sar in brate si sa-l pup. El insa pare ca e departe de a simti la fel. Se uita la acte, la numar, ma pune sa-mi dau casca jos. Haide maaa, nu ma recunosti? Sunt eu, Mihai. Si el, Doyle. Mda, hai valea, mars acasa.

Pun casca in cap, pornesc, si trec de ultima bariera. Sunt praf. Ma ridic in scarite si urlu cat pot eu de tare: “Bravooooooooo, Doyle!!!”, de cateva ori. Ma uit la Marcel care de emotie a impietrit cu sase kilometri inainte de vama. “Bravooooooooo, Marcel!!!”. Ma asez inapoi in sa si-mi iese din gura aproape soptit, un tremurat “Bravo, Mihai…”.

Si cu curajul cum e? Ca cica e ceva sa pleci singur pe o motocicleta la atatia amar de kilometri atata amar de timp. Daca inaite sa plec mi-ar fi spus cineva cat de simplu e de fapt, cu siguranta n-as fi crezut. Curajul de care e nevoie incape intr-o ureche de ac. E mai periculos sa treci strada dupa tigari. Nu m-am considerat niciodata un mare motociclist. Eu sunt ala de cade ca musca-n curba fara sa stie ce l-a lovit. Mi-e frica de viteza, nu stiu sa pun genunchiul jos sau sa polizez scaritele, as face cu placere un ocol de o suta de kilometri ca sa evit cinci kilometri de nisip. Ii invidiez pe cei care fac toate astea cu curaj si ma uit la ei precum copilul la vitrina cu acadele. In schimb stiu altceva. Il citez putin pe domnul Ted Simon: “I’d rather go far than fast”. “And back” as adauga eu.

Vama Veche. Pustie, cu juma’ de luna deasupra. Intreb la un magazin de un loc de dormit si-l gasesc peste drum. E dragoste la prima vedere, ca e cald. Ma schimb si ma duc pana pe plaja, insotit de un alai de catei. Nu stau mult, doar cat sa aud putin valurile, si ma intorc spre camera. Stau putin pe scari, langa Doyle, fara sa scoatem niciun cuvant. Sunt in camera. Unde incap atatea ganduri intre astia patru pereti? Unde sunt eu acum, de fapt?

Si reteta care e, daca exista vreuna? A, e simpla. Odata ce-ai facut rost de dramul de curaj esti ca si plecat. Apoi devine si mai simplu. Trebuie sa ai rabdare, sa opresti des, sa cunosti oamenii, sa faci cu mana, sa te lasi depasit, sa zambesti mult, sa nu te grabesti, sa vezi, sa simti, sa te uiti inapoi, sa ai incredere, sa stii, sa afli, sa nu-ti fie rusine sa plangi, sa nu incetezi sa te minunezi si, mai presus de toate, sa iubesti.

Sunt undeva in Mongolia, pierdut in imperiul asta ramas pustiu, mic si departe de casa, in cortul meu, sub cerul asta plin de stele. Mi-e frig, dar sacul de dormit are grija de mine. Sunt obosit, dar bine. Aud in jur copiii care inca se joaca si animalele care pe limba lor inca vorbesc. Odihneste-te Doyle, camaradul meu de incredere. Ai caii langa tine, esti acasa. Si mie, noapte buna.

Ce-am invatat? Pai… am invatat cate ceva. Am invatat ca orice vis pe lumea asta poate prinde viata, orice, si nu depinde decat de mine, ca lumea toata e la degetul meu mic. Nu e nicio mare smecherie, vorba de duh sau citat din clasici. Am invatat ca trebuie sa tii cu dintii de drumul tau si sa stii ca in locurile in care esti s-ar putea sa nu mai ajungi niciodata si in acelasi timp, cand esti prea obosit sau iti e prea frig, foame sau frica si n-ai mai vrea sa mergi inainte, sa stii sa zici “si ce daca nu mai ajung aici?”. Ca oricati bani, oricati sponsori, oricate camere de filmat, oricate masini de asistenta, oricate camere de hotel de cinci stele, oricati oameni care te vorbesc de rau sau de bine, oricate ai avea din toate astea, in saua motocicletei nu te mai ai decat pe tine. Ca doi e un numar mult mai mare decat unu. Ca niciodata nu e prea devreme dar ca maine e deja prea tarziu. Ca desi nu pare, oamenii buni sunt mult mai multi decat aia rai pe pamantul asta. Ca exista un echilibru al lucrurilor, ca nu poate fi doar rau sau doar bine. Ca nu exista problema fara solutie. Si inca ceva. O lectie simpla, dar invatata greu. Am invatat ca, la urma urmei, nu esti niciodata singur.
Tot ce-i in urma e doar o parte. Sunt anumite lucruri despre care nu se poate vorbi. E voie, dar nu sunt cuvinte. Se poate doar afla, dar e destul de lunga calea pana la ele. Amicul Marco Polo, cu al carui drum m-am intersectat de cateva ori, pe cand era pe patul de moarte, inconjurat de sceptici care-i ziceau “Hai ma, n-o mai da cotita si recunoaste macar acum ca tot ce-ai zis e fantezie” le-a zis asa: “n-am spus nici macar jumatate din ce-am vazut”. Despre jumatatea cealalta (nu) vorbesc si eu.

Dimineata m-am trezit ca de obicei, la opt, si am iesit repede afara. Ba Doyle, fii atent ce faza! Am visat ca m-a trezit Gabi din patul in care dormeam acasa la Radu, care asta bause cu Alin toata noaptea, si ca eram cam pierdut cumva, si ca soarele inca nu rasarise, si pe strazi era liniste, si ca tu ma asteptai in curte si ca noi doi trebuia sa mergem undeva departe-departe, departe de tot.

Doyle se uita la mine putin incruntat, de parca daca ar avea doua palme n-ar ezita sa mi le dea. Da ba Mihai, chiar asa, ce faza…

Apoi m-am imbracat si-am plecat acasa.