MONGOLIA

M-am trezit din nou prea devreme. Nu stiu de ce mi se intampla asta. Acasa e exact pe dos. Aici parca ma culc cu teama ca trebuie sa ajung undeva, ca am un drum de mers, desi probabil ca fac asta inconstient. In plus, nu ma grabeste nimeni, in afara de vizele alea si durata pe care sunt ele valabile, dar sunt in program.

Apropo, in noaptea asta am avut un vis super-tare. Se facea ca ajungeam la nu mai stiu ce granita si mi se spunea ca nu am actele in regula si ca nu pot intra. Am luat-o ca pe o veste buna si m-am dus direct acasa. Iar acasa, ma gandeam cat de prost pot sa fiu. Cum am ajuns eu pana acolo si m-am intors acasa fara sa termin tot ce aveam de facut. Tin minte ca am verificat din nou toate vizele, sa vad daca mai am timp sa repar greseala si am plecat iar.

Prima data cand am deschis ochii, afara turna torential. M-am rugat sa nu ramana situatia asa, avand in vedere forma franjurata a costumului meu de ploaie, si-am adormit la loc. Pe la zece, cand am facut ochi iar, situatia era mai linistita, dar tot nori de plumbi erau deasupra. Am pus bagajele pe motocicleta si m-am asezat la o cafea inauntru. Intre timp, iar a inceput ploaia. Marturisesc, astea fiind datele, n-am nici cel mai mic chef sa plec. Abia m-am uscat dupa ziua de ieri si pofta de a ma face la fel imi lipseste cu desavarsire. Sunt din nou surprins de cunostintele mele intr-ale limbii ruse cand incerc sa comand o omleta si primesc trei oua umplute cu maioneza. Trag de cafeaua asta cat pot, si afara nu se schimba nimic. Toarna si iar toarna. Judecand dupa cum arata cerul, nu prea sunt sanse ca azi sa vad soarele. Imi iau inima in dinti si incep sa pun pe mine costumul de ploaie. La mine vin doua persoane, tata si fiu. El e sofer de tir si calatoreste cu fiul, ce pare de vreo zece ani. Ma intreaba unde, cum si raspunsul la ne ponemayu meu e chiar tanarul rus, care mai rupe putina engleza. Mi se ureaza toate cele si reusesc sa ma sui pe Doyle. Mai apar doua doamne care vor o fotografie cu minunatia asta de cal alb, dupa care pun casca. Doamne-ajuta, o sa ne facem ciuciulete.

Da, picioarele imi innoata in cizme, iar cel mai rau e ca nu vad nimic in aglomeratia asta de tiruri care-mi arunca apa pulverizata cu mizerii de pe drum, direct in fata. Ma reintalnesc cu tatal, fiul si sfantul camion al lor verde, de vreo trei ori. Adica de cate ori i-am depasit, si-am oprit. De fiecare data imi fac loc aproape mergand cu totul inafara benzii. Drumul e la fel de valurit ca pana acum, cu episoade sporadice de asfalt drept. Si aluneca. Dar merg incet. N-am chef sa mai repet isprava din Romania. Ma rog, aici nici nu sunt curbe, se merge doar drept, pana-ti vine rau. Bine ca am in cap, si incarc casca cu decibeli, o varianta adaptata a cantecului cu mielu’. Care suna cam asa:

Un’te duci tu, mielule? X2
In Mongolia, domnule X2
Ce sa faci tu, mielule? X2
Sa pasc stepa, domnule. X2

Toata strofa asta cam X46. Nu stiu cine e mielu’, eu sau Doyle, cert e ca ne paste Mongolia.

Si in sfarsit, scap de ploaie. De fapt nu scap, dar in loc sa fie continua cum era, acum e intrerupta de reprize de soare in toata spledoarea lui. Ma usuc, ma ud la loc, tot asa. Trec pe langa un camion care a sarit intr-un lac. O priveliste cam ciudata, de care nu aveam nevoie. N-am vazut victime, cabina parea ok, dar totusi. Din cauza oboselii, opririle sunt mai multe pe bucata asta de drum. Si de fiecare data cand plec de pe loc imi dau seama ca am uitat sa ung lantul. Imi propun asta inca de “azi-dimineata”, de cand am plecat.

Imi dau seama, ajuns in Celjabinsk, ca e de fapt mult mai tarziu decat credeam eu. Ma rog, mai tarziu cu o ora. Se schimba ora aici de n-am mai pomenit. E ciudat ca sunt in aceeasi tara, si o data la trei-patru zile trebuie sa dau ceasul inainte. Deci va trebui sa ma grabesc sa-mi caut un loc de dormit.

In fata am un nor din cel mai negru negru, brazdat din cand in cand de fulgere. Apare conturat pe el si un curcubeu, dar nu din-ala care aduce vestea buna, ca ploaia s-a sfarsit. Oricum, incep sa ma obisnuiesc cu ideea ca logo-ul excursiei mele e cat se poate de legat de realitate. E al treilea curcubeu pe ziua de azi. As vrea sa gasesc un loc de dormit, dar azi se pare ca e putin mai greu. Asta pentru ca drumul asta e pustiu. Nu in sensul de circulat, ca masini, slava producatorului de Lada, avem mai multe decat nevoie. Ma refer la faptul ca nu e nimic pe margini, decat cate o benzinarie ratacita dar binevenita, din cand in cand. Si ploaia care nu se mai opreste. Deja camioanele m-au invatat, de cate ori le-am depasit, si de cate ori am fost depasit cand opream sa imbrac sau dezbrac costumul. Si totul se desfasoara intr-un peisaj apocaliptic, pe bune. Zici ca acum ceva vreme pe aici a trecut o bomba atomica mica. Sunt mesteceni, multi, de-o parte si de alta a drumului, din care n-a mai ramas decat trunchiul alb. Hm… recunosc, nu prea primitoare imagine. Dar unde mi-e locul de dormit? Opresc la unul, nu-mi place. Nu-mi plac privirile, asa ca nici macar nu ma sinchisesc sa intreb de pat. Continui alergarea.

Un kilometru, doi, zece, cinzeci, se fac o suta si se lasa intunericul, si nimic. Ah, iata. E o chestie destul de pretentioasa, dar nici nu mai am chef sa caut altceva. Au si camere, binenteles, duble. Asta cred ca e un siretlic pe care-l stiu toti motelistii astia. Sa dea o camera dubla unui singur om care pare mai fraier, pe motiv ca nu mai au camere simple. E a treia oara cand mi se intampla, dar acum nici nu ma gandesc sa refuz. Vreo treis’cinci de euro, echivaletul in ruble. Mult. Mi se prezinta camera, io zic da-da, si ma duc sa iau bagajele de pe Doyle. Ajung, incui, ma dezbrac la pielea goala, intru in baie hotarat sa mai ies dupa o ora si… nu e dus. Da’ deloc. Si nici vreo chestie care sa-i tina locul. Ma imbrac la loc, ies pe hol. In capat, dus. Incuiat. La brelocul asta am doua chei. Poate una e de-aici. Neah, nici poveste. Ma duc dupa femeie si o intreb: “dus?”. Imi arunca o privire foarte compatimitoare, ceva de genul saracul baiat si-mi spune ca din pacate nu. Bine.
Atunci un mini-dus in chiuveta si ma duc sa mananc. Incerc sa intreb daca cumva anglisky si domnisoara de la bar cred ca imi zice, tot dupa ton si expresie, ca mai intai sa invat rusa si dup-aia sa incerc sa comand. Da? Bine, atunci vaca asta cu coarne desenata pe hartie o intelegi? E, aia-i, aia o vreau fripta, cu piure, fiv-ar camerele duble fara dus, astazshmaine. Si da-mi si-un bors, ca asta pricepi, atat pot sa comand si eu cand sunt la capatul puterilor de intelegere lingvistice. Mananc si plang (de cat de bun e borsul). Si ma culc. Da’ beau o bere mica inainte.