Main menu:

Site search

December 2017
M T W T F S S
« Oct    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

KILOMETRICII

Categories

Tags

Draga Gabi si Cristi,

Dimineata la Olgii, prima mea dimineata in Mongolia, anunta o zi frumoasa in tara asta, a cerurilor albastre (cred ca merge traducerea asta). Numai ca nu stiu cum se face, stiu, nu va asteptati, dar eu n-am niciun chef sa ma ridic din pat. N-am chef sa ies de sub plapuma, n-am chef sa fac bagajul, n-am chef sa ma spal pe fata si, mai presus de toate, n-am nici cel mai mic chef sa fiu zdruncinat de potecile astea, sa simt din nou morcovul ala cum se infige tot mai adanc acolo. Imi ia vreo ora toata smecheria pana sunt in sfarsit gata sa ma lupt cu praful si nu numai. Am nevoie mai intai de niste apa, ceva de rontaiala pe drum si, pentru ca probabil voi campa azi, niste paine. Ma intalnesc cu doi polonezi pe biciclete, la vreo cinzeci de ani baietii, care imi spun foarte optimisti ca aici gasesti orice, aratandu-mi in toate directiile si enumerand: biroul de informatii turistice, posta, magazin. Mda, misto. Ceva asfalt, la litru eventual, este?

Imi cumpar trebuincioasele si sunt gata de mitraliat. Moah… cat de greu e. Nu credeam ca am uitat intr-o singura zi. Doyle din nou fuge in toate directiile, din nou suntem zdruncinati din toate incheieturile. Constat la prima oprire, dupa cateva pasaje destul de dificile, ca simeringul stang al furcii din fata e terminat. Uleiul nu curge, ci siroieste. A ajuns pana la etrier, asa ca imi lipseste doar putin sa raman fara frana. Furca scartaie la fiecare groapa mai mare, e si normal. Imi e din ce in ce mai clar. Nu stiu daca ideea mea initiala, de a merge pana la Ulaan Bataar pe un drum si de a ma intoarce pe altul, tot prin Mongolia, e cea mai buna. Daca o luna de zile o tin tot asa, nu cred ca e sanatos pentru niciunul dintre noi, eu si Doyle. E putin spus ce zic aici. Sincer sa fiu, am impresia ca ma joc cu viata mea pe fiecare metru, cam asta e ceea ce simt. Ori nu pentru asta am plecat de acasa. E o senzatie tare stranie. N-am nicio clipa vreun regret ca sunt aici. Cred doar ca drumul asta, in conditiile astea, e mult prea mult pentru puterile mele si ale lui Doyle. Sunt bucati de drum unde ajung si la 90km/h, unde desi nu e asfalt, drumul imi permite. Bucati de drum unde e perfect. Si asta nu pentru ca pot merge tare, ci pentru ca pot merge. Bucati de drum unde mi-e bine. Dupa care urmeaza din nou chinul. Si problema n-ar fi asta, pana la urma. Ci faptul ca in timp ce merg, nu ma pot bucura deloc de ce e in jurul meu. Si jur ca asta e cel mai frumos loc care poate exista pe lumea asta. Ma intreb adeseori cum e posibil. Cum Doamne iarta-ma o asemenea tara isi permite sa existe? De unde pana unde nerusinarea? Si uite ca eu trec prin ea, fara sa vad nimic. Daca am intors capul de la drum e ca si cum mi-am pus juma’ de semnatura pe condamnarea la datul de-a berbeleacul cu Doyle prin stepa. S-a intamplat, si nu o data, nu sa cad, dar s-o iau pe aratura, sa fiu foarte aproape. Abia asta e chestia care ma intristeaza cel mai tare. Sunt aproape hotarat sa nu ma mai intorc pe-aici. Ajung la Ulaan Bataar si ma indrept spre nord, spre lacul Baikal, in Rusia, si apoi vest, pana spre Kazakhstan. O sa-mi fac traseul prin Mongolia cat mai sinuos si asta e. Nu ma incearca niciun sentiment de ratare. Ratarea pusa in balanta cu viata mea n-are nicio sansa.

026-001

026-002

Inaintez cu toate gandurile astea in cap. Cand am timp de ele, si nu sunt ocupat cu redresatul motocicletei. Doi copii calare galopeaza in dreptul meu. E, asta e o imagine care mi-as fi dorit ca cineva sa o filmeze. Opresc si ne salutam, facem o poza, mancam un biscuite si plec.

026-003

026-004

Mai intalnesc inca patru masini de la Mongol Rally. Baietii n-au nicio treaba. Cu patru roti, oricat de mici, n-as avea nici eu. Oprim la o vorba si la un fursec si plecam. Eu pe unul din drumurile laterale, ei pe ala principal. Apoi urmeaza doi biciclisti francezi, el si ea, care radiaza de optimism. Care-i reteta, mai oameni buni? Ce sa fac sa rad si eu?

026-005

026-006

026-007

Ii las in urma si-mi vad de drum. Marcel incepe la un moment dat sa-mi spuna cum ca ma cam abat de la poteca. E ciudat, pentru ca chestia pe care inaintez e ditamai drumul, iar el imi zice ca acolo e nimic. Trec un rau si decid sa-l cred pe Marcelino si sa caut drumul cel bun. O iau direct prin stepa, pana gasesc un drumeag care pare sa se intersecteze cu ala de eu, in opinia bunului Marcel, l-am pierdut. Si merg pe asta. Oah, ce bun e. Din nou 90km/h. Salut niste camile in drepta dupa care… gata. Nimic. Urmez drumul, dispare in iarba, merg inainte, gasesc alt drum, dispare si asta, inca o data toata povestea, vreo treizeci de kilometri, ajung intr-un varf de munte pe care-l escaladez in treapa intai dupa care… nimic. M-am ratacit. Nu vad absolut niciun suflet. Om, cal, soim, cioara. Vad un schelet intreg de vaca, lucru imbucurator dealtfel. Nu sunt singur. Shit, na, ce fac? Asta e bai Mihai, acum cazi putin. Nu e nevoie sa-ti rupi nimic, doar sa-ti cada Doyle peste picior si sa nu mai poti iesi de-acolo, si apoi ala urmatoru’ de s-o rataci o sa vada o vaca, un om si o motoreta. Nu indraznesc sa ma mai aventurez inainte. Mai bine o iau inapoi, pe unde am venit, daca mai tin minte ceva. Pe drum vad in jur de zece marmote si cinspe’ marmotzele sau marmotzici, dupa caz. Reusesc. Marcel s-a inselat. Harta din el e putin gresita pe bucata asta. Nu-i nimic, Marcelica. M-ai scos din atatea belele, esti si tu om, pastele ma-sii de tehnologie.

Gasesc din nou drumul pierdut si ma opresc la o contemplare a… cum se cheama, chestia aia cu sinergia faptelor. Bai tata, sunt absolut singur. Sunt eu, muntii, cerul, Doyle si Marcel. Trag un urlet, asa de control. Nici macar eu nu-l aud. Asta e chestia: cand opresc imi vine sa stau cinci ani in Mongolia. Cand sunt in mers nu-mi doresc decat sa opresc.

026-008

026-009

026-010

026-011

Dupa ceea ce pe harta apare ca un mic orasel, si unde eu planuiam sa alimentez, dar in realitate e o adunatura de iurte, vad un fel de popas. Opresc si din usa o fetita de vreo paispe’ ani imi spune “Hello!”. Vorbeste putina engleza. Intreb de cafea, dar nu au. Au in schimb ceai. Perfect! Un ceai la baiatu’, ca e obosit si ar bea si gura lui ceva. Sarpraaaiz! Ceaiul e de fapt lapte, si aveam sa aflu mai tarziu ca e lapte, sare si intr-adevar putin ceai. Aici locuieste o familie de kazaci. Nu-mi dau seama exact de relatiile de rudenie, dar e el, ea, inca vreo doua doamne si vreo zece copii. Dupa ce tragem niste poze de grup ii intreb daca e ok sa pun cortul putin mai incolo, langa rau. Sigur ca da.

026-012

026-013

026-016

Tot familionul ma ajuta. Gata, am instalat o frumusete de cort, intr-o frumusete de loc, cu ajutorul unor frumuseti de oameni. Mai intai avem ora de muls caprele, unde ma descurc de minune. Zici ca fac asta de cand ma stiu. Cred ca intr-o viata anterioara am muls ceva sau am fost chiar capra, una din astea, sau de ce nu, mielu’ ala bland care face chestia aia la doua oi, in cazul nostru capre.

026-014

026-015

Urmeaza o partida de volei, unde n-am participat decat ca suporter al ambelor echipe. Tatal familiei in timpul asta tot trage de mine sa bem o bere, dar nu prea inteleg eu. Tot zic ca da, da’ doar putin. El ma tot invita inauntru, mai beau un ceai, doua, trei, iara ies, iara ma intreaba, eu iara da, si tot asa.

026-017

Ajungem pe iarba, unde mi se explica mai clar. Ideea e daca ii dau o bere, nu daca beau o bere de la el. Da, beau, na. Sau iau, ma rog. Cumpar o bere la pet, pe care o impartim. Langa noi mai vine un cuplu si stam la “povesti”. Intre ghilimele, pentru ca inafara de putina engleza pe care o vorbesc cu tanara don’soara, nu inteleg nimic. Scot un pateu pe care il impartim cu paine de casa. Mai beau cinci cani de ceai pe care, spre deosebire de prima, nu trebuie sa le platesc. Si copiii astia sunt de poveste. Se joaca cu orice le cade in mana. O sfoara, o patura, un fir de iarba, orice. Rasete peste rasete. Si eu in mijlocul lor, cu un zambet tamp care imi dau seama ca de la un moment incolo imi paralizeaza pe fata.

026-018

026-019

026-020

026-021

026-022

026-023

026-024

026-025

026-026

026-027

Se lasa inserarea, si raman doar eu cu copiii. “Mihai, let’s go to the goats”, exact dupa ce am spus ca vreau sa ma culc. Ok, mergem la capre. Inteleg din mers ca trebuie sa luam caprele sa le ducem la culcare, intr-o cladire abandonata. Caprele ne urmeaza cuminti si ne spunem o noapte buna reciproca, dupa ce evacuam cainele care se aciuse si el in casa caprelor. Mongoliaaaa, scuze tovarasi, dar trebuie s-o zic: sa-mi fut una!

026-028

Dimineata ma trezesc si mai bag un pateu, ultima conserva. O cunosc si pe Sisi, o catelusa frumoasa foc si mare rau, careia copiii ii fac tot ce nu-ti trece prin cap. O trag de urechi, o pupa, o calaresc si chiar o… mulg. Strang iar cortul fara niciun chef, impachetez tot si culeg o piatra de pe malul raului. Sunt intrebat daca nu pot sa le vand niste benzina dar, cu toata bunavointa mea, nu sunt in cea mai fericita situatie. Plec in uralele copiilor si claxoanele lui Doyle.

027-001

Drumul e din nou cosmar. Pana la Khovd, unde ar trebui sa opresc, mai stau la o vorba cu niste camile dezinteresate. Vad chiar si una alba, uau. Dupa ceaiul lactat de ieri ma incearca ceva senzatii stomacale, de care scap sub vazul camilelor, repet, dezinteresate. E Mongolia, sunt eu si niste ca(c)mile. Urc un delusor iar in varf, unde mi se arata fantomatic Khovd, vad o taraba de pepeni. Da, trebuie sa bag unul. Am avut lapte, acum un pepene si deseara daca beau o bere ar trebui sa-mi panseze stomacul la fix.

027-002

027-003

027-004

027-005

027-006

Ajung in Khovd, nu inainte de a avea niste ultime emotii de cadere cand Doyle al meu o ia direct prin pietris. Nu cad, of. La intrare vad si un Ovoo foarte frumos. Trebuie sa-l inconjor de trei ori, in sensul acelor de ceasornic, sa arunc o piatra in varf si sa-mi pun o dorinta. Fac asta, apoi ma sui pe Doyle, si o mai fac odata calare.

027-007

027-008

Gasesc in ghidul Lonely Planet un hotel, si cand opresc in fata, la mine vine Tilek. Vorbeste engleza foarte bine si ma ajuta cu cazare, bagaje si restul. E kazac. Am un pat intr-o camera de cinci, unde, daca e cazul, vor mai dormi si altii. Vreo patru euro distractia asta. Apoi ies cu Tilek la o plimbare. Mancam la o carciuma, incercam sa scoatem niste bani de la un bancomat, dar e o intreaga odisee. Reusim intr-un final, la banca, direct la ghiseu. Apoi Tilek vrea sa ma duca la el acasa, intr-un orasel la vreo 25 de kilometri, care se cheama tot Khovd si unde el e profesor, preda engleza. Luam o masina din bazar si suntem pe drum. In sfarsit pot sa vad si eu peisajul asta blana.

027-009

Ajungem. Are o sotie frumoasa si doi copii, iar cel mic poti sa juri ca e fata. Explicatia vine si ea – la kazaci, daca iti cresti baiatul ca pe o fata, urmatorul copil va fi o fata. Cel mic e baiat, stiu sigur, pentru ca Tilek a tinut neaparat sa-mi arate putulica tanarului. Piesa! Bem ceai, mancam paine de casa si ne uitam putin la un film korean. Tilek imi arata la ce munceste de doi ani. E primul dictionar kazac-englez din Mongolia, si acum el se chinuie sa stranga bani sa-l publice. Apoi vad motocicleta lui – o Yamaha XJ 600. Cred ca e singura Yamaha din tara asta. O are de la doi englezi care in urma cu doi ani au venit pana aici, s-au decis ca drumul asta e prea mult pentru ei si i-au vandut-o pentru sase sute de dolari. Dragi englezi, va salut! Inteleg perfect prin ce-ati trecut, da’ eu nu vand nimic. A urmat apoi un periplu pe la toate rudele lui Tilek, si credeti-ma, are multe. E ca si cum toata asezarea asta e formata doar din rudele lui. Am fost la casa lui parinteasca, apoi la cumnat, apoi la sora cumnatului verisoarei sotiei bunicului lui, cred. Am vazut cum se face painea de casa, care e un fel de gogosi, am intrat intr-o yurta, am vazut un copilas de noua zile, si in toate vizitele astea a trebuit sa beau ceai.

027-010

027-011

027-012

027-013

027-014

027-015

027-016

027-017

027-018

027-019

027-020

027-021

Dupa toata plimbarea asta ne-am intors in oras, unde am bagat o plimbare de seara pe strazi, urmata de o cina cu ceva echipaje spaniole de la Mongol Rally, cina in timpul careia Tilek ma roaga sa le comunic spaniolilor ca el scrie o carte si daca ei il pot ajuta cu ceva ar fi superb. Mai adauga ca si de la mine ar vrea echivalentul a vreo douazeci de dolari pentru cele doua zile in care mi-e ghid. Nici nu stiu ce sa spun. Ii zic ca banii mei o sa-i aiba, na, omul chiar mi-a fost de un real ajutor, dar in ceea ce priveste spaniolii, mai mult decat sa-i spun unuia din ei, cu care am mai schimbat doua vorbe, nu prea am ce sa fac. E cam ciudat omul meu, recunosc. Asta e, altu n-am gasit.

027-022

Dimineata Tilek al meu e ocupat cu spaniolii. Isi cere mii de scuze ca nu poate sta cu mine, dar e ok. Intre timp o sa abuzez putin de internetul de la parterul hotelului. Ne vedem dupa-masa si facem o plimbare pana la intrarea in oras, la iurtele de pe malul raului. Incearca sa-mi explice diferenta dintre o iurta mongola si una kazaca, dar sa mor daca pricep. Pentru mine toate-s la fel, incepand de la marime, continuand cu oamenii care le locuiesc si terminand cu cainii care le apara. Gasim o iurta unde ce sa vezi, se pregateste o nunta, dar din pacate e maine, n-o mai apuc. Aici trebuie sa beau vodca, imbuteliata si home-made. Uau, da’ doar cate o inghititura, ca amintirile din Rusia ma rascoleste. Mergem apoi cu tot familionul la iurta pe care tinerii insuratei o vor primi din partea parintilor, unde facem niste poze de grup. Mosu’ cu copilu’, mama cu tata, copilu’ cu bunica, si invers. Urmeaza drumul spre hotel, unde-mi iau la revedere de la Tilek, dau banu’ si ma duc sa ma culc. Maine o sa plec de aici. Iar distractie, of.

028-001

028-002

028-003

028-004

028-005

028-006

028-007

028-008

Sunt in mers, zdruncinat, ca de obicei. Numai ca azi nu mai e niciun nor pe cer, iar eu sunt pe cale sa intru in zona Mongoliei numita Gobi. Exact, desert. Nu e chiar ca Sahara, cu dune si alte nebunii pe unde merg eu, dar e gol. Cred ca desert asta inseamna de fapt, nu nisip. Sunt din nou singur, singur, singur. Si e cald, cald, cald. Mai mult decat atat – nu e pic de umbra, nimic. Gasesc trei constructii, care par parasite. Unde e zid, daca soarele tine cu mine, e si umbra, si e. Il inghesui pe Doyle lipit de zid, deranjand un catel, iar cand ma dau jos o doamna in varsta de una din celelalte constructii imi face semn sa vin sa ma adapostesc la umbra casei ei. Ok, vin. Ma invita inauntru, unde primesc un ceai si unde juniorul familiei ma provoaca la o partida de “dame”, cu capace de pet-uri, albastre si albe. E remiza. Nici nu stiu daca “dame’ jucam aici, dar nu conteaza. E racoare in casa, si in halul in care sunt e o binecuvantare. Urmeaza ceva discutii fara ca nimeni sa intaleaga nimic, dar se insista. Ah, cel mai mult imi place aici, si s-a intamplat nu o data, cand sunt in compania unui grup de localnici, cum vorbesc ei intre ei in soapta cand nu vor sa-i aud.

029-001

029-002

029-003

029-004

Plec, dupa ce las niste bomboane in mainile tanarului. Mama, ce cald imi e. Si nu e nici-un-pic de umbra. In cele cateva opriri pentru hidratare sunt conditionate de gasirea unei cladiri d-astea, cat de mici, care sa ne faca putina umbra mie si calului meu. Cand nu gasesc, Doyle se sacrifica si-mi tine el umbra. La unul din popasurile astea, cand mi-e hidratarea mai draga, Doyle, care nu statea prea bine pe cric pleaca usor peste mine. Il prind, ma da doi pasi inapoi, iar dupa ce ne luptam unul cu altul putin reusim sa ne punem fiecare pe picioarele lui. Ma dor bratele si ma gandesc cum o fi sa ridic matahala asta de jos. Desi probabil, avand datele problemei care se cheama drum, totusi nu, nu e un gand cu care sa-mi ocup mintea acum.

029-005

029-006

029-007

Continuam. In tot desertul asta plin de praf, monotonia e intrerupta de… Doamne-ajuta, un raulet care traverseaza drumul. Opresc, ma spal pe maini, pe fata, si mai ca-mi vine sa ma dezbrac in curu’ gol si sa ma tavalesc in apa asta de doua degete. E atat de cald incat si apa pare calda, desi nu e. Nu pot sa duc numarul de strip-tease pana la sfarsit, pentru ca din spate vine un IJ, calarit de doi domni, care opresc la una mica cu mine. Imi arata ca au roata din fata desumflata si ma intreaba daca putem face ceva. Ar fi si culmea sa nu, avand in vedere ca in bagaje pot spune ca mai am o motocicleta de rezerva. La fiecare chestie scoasa din arsenal pentru a duce la bun sfarsit reparatia cei doi sunt “Ooooo-oooo…” apoi “Oooo-oooo…”. Chestia care i-a dat pe spate a fost ca n-au trebuit sa dea la pompa, multumita micului meu compresor. Asta chiar a fost o minunatie a tehologiei apreciata la adevarata ei valoare. Gata, roata se invarte, e timpul sa plecam. Plec cam vreo cinci kilometri, dupa care sunt oprit de catre un alt domn calare pe o chinezarie, care a ramas fara benzina. Ii dau si lui aproape un litru si-mi vad de drum pana la micul orasel numit Zereg.

029-008

029-009

029-010

029-011

029-012

Trag pe dreapta si incerc sa vad daca gasesc ceva de dormit in ghid. Nimic, orasul asta nu exista. Si sa campez e cam de-amboulea, pentru ca n-am apa, si in desertul asta nici ploaia nu pare ca o sa vina prea curand. Nu stiu ce sa fac. Dilemele-mi sunt rezolvate de doi oameni calare pe o motoreta pe care-i vad apropiindu-se dinspre oras si care opresc langa mine. Intreb prin gesturi daca in oraselul asta se poate dormi undeva. “Sigur, la mine!” inteleg din gesturi. Ma iau dupa ei si ajung intr-o curte unde sunt doua yurte. Una e a unuia din ei, si se pare ca aici o sa-mi petrec eu noaptea asta. Am un zambet in coltul gurii. Se vede?

029-014

029-016

029-015

Tot familionul ma intampina. Sunt el si ea, trei copii, doi baieti si o fata, dintre care mezinul e un mic Tarzan. In aia goala si plin de praf din cap pana-n varfurile degetelor de la picioare, nu are absolut nicio treaba cu nimeni si nimic. E alintat si stie sa se bucure din plin de asta. Sunt invitat inauntru, in yurta. Doamna e ocupata cu gatitul iar domnii, pentru ca tot vin si pleaca diversi, sunt ocupati cu niste curse de cai si lupte la televizor.

029-017

029-018

Sunt intrebat daca vreau sa mananc ceva. La momentul asta juma’ de gand e la coaiele de tap pe care le-am vazut in ‘Long Way Round’ si cealalta jumate la conservele pe care le car dupa mine din Rusia, plus inca un gand in virtutea celor sapte ani de-acasa care m-au invatat ca nu-i frumos sa refuzi. Nu?!? Daca stiam cu ce ma aleg, stateam acasa doar cinci. Zic da, da’ numa putin, ca nu prea mi-e foame. Nu pe naiba. Avand in vedere declaratia asta, acum ma tot gandesc la cum sa fac sa ies putin si sa desfac o conserva s-o dau peste cap fara sa ma vada nimeni. Primesc o portie de carne, cred ca de oaie, cu fidea, intr-un fel de supa. E buna, nu ma plang. Daca asta a fost, atunci sunt scapat. Stiam eu ca documentarele TV sunt pline de efecte speciale. Intreb de un loc in care sa ma pot schimba si eu si sunt dus intr-o camera dintr-o cladire de langa. Aici, pe o soba fierbe ceva ce nu miroase prea bine. Ma gandesc ca si oamenii astia “pun pe iarna” si ce bine ca nu ma prinde iarna aici. Ma intorc inapoi in yurta si nu apuc sa ma asez jos, cand peste mine vine ligheanul al carui miros l-am cunoscut cu cateva minute in urma. E, acum sunt in bucluc. E asezat in mijlocul iurtei, si toata gasca da navala. Am impresia ca treaba asta ce emana mirosuri nu chiar placute e o delicatesa. Deci: un cap de capra fiert, plus cateva picoare si… daca am priceput eu bine, intestine. Mi se tranteste in fata un castron plin cu chestii, de care mi-e frica sa ma ating. Se mananca cu mainile. Nu disting absolut nicio bucatica de carne in toata chestia asta. Va dau cuvantul meu, ma prefac ca bag ceva in gura si ca mestec. Zaresc un centimeru patrat de carne pe care-l bag in gura cu bucurie. Si mestec, si mestec, si mestec, asa, ca sa par ocupat. In jurul meu toata lumea e innebunita, baga-n ei ca disperatii. Asta mi-e si norocul, ca nimeni nu e atent la mine. Cand of, pana aici mi-a mers, tatal familiei imi intinde foarte bucuros o bucata d-aia de intestin. O iau. O bag in gura. Shit… Cu tot respectul pentru cultura si gastornomia mongola, draga Gabi, draga Cristi, marturisesc ca mi-a venit sa vomit. Nu e o figura de stil. Am simtit cum stomacul mi-o ia in sus si am pus mana la gura. De doua ori. Am acompaniat toata chestia si cu ceva sunete, dar mesenii erau prea ocupati cu devoratul. Imi dau seama ca sunt cam tare daca totusi n-am reusit sa asezonez bucatele cu ce mancasem ieri. Imi fortez limitele gustative la maxim si reusesc sa inghit. Fuck… Aceeasi senzatie ma incearca si acum cand scriu, si cand ma uit la poze. Nu e nicio exagerare. Atat, nicio bucata in plus. Refuz cu toata politetea, dar nu mai pot. Inca o bucata d-asta si as oferi la schimb o priveliste olfacitva memorabila, garantat. Dupa terminarea macelului ies putin la aer. Am nevoie, pe bune. Partea proasta e ca, cum se intampla dupa masa, te mai incearca cate un ragait, ca vorb-aia, ai mancat copios. Dupa primele doua imi dau silinta sa ma abtin. Pentru ca tot gustul si aromele de mai devreme se intorc. Mama, prin ce mi-a fost dat sa trec.

029-013

Se face patul, dar inainte de asta micul Tarzan e spalat in urlete si plansete. Tatal vegheaza langa, cu un plici d-ala de muste si ii mai arde cate una relaxat, cand decide ca nivelul decibelilor e cam mare.

029-019

029-020

Ne pregatim de somn. Eu si intestinul din intestinul meu si familia, in yurta, in Mongolia cea frumoasa. Imi aduc sacul de dormit care face senzatie si se stinge lumina. Imi vad motocicleta pe sub fusta yurtei, care e ridicata sa intre putina racoare. E luna plina si doarme dus Doylica al meu cel greu incercat. Noapte buna Mihai, uau…

029-021

Uau, ce de tantari! Nu e bine. Sacul de dormit imi tine prea cald, c-am vrut io sa fie d-ala de tine la minus cinspe’, iar daca scot un deget afara e bataie pe el. M-am trezit cred ca de vreo douazeci de ori, cel putin. Mai scoteam un picior, il bagam muscat la loc, apoi o mana, si tot asa. Intr-un final am adormit, si nu mai stiu decat ca m-am trezit plin de muscaturi. Dimineata a urmat un ceai dupa care, hotarat, si-a facut aparitia ligheanul cu ce-a mai ramas din capul de capra. Uhuuu… e timpul s-o tai, repede. Le explic ca nu pot sa mananc pentru ca am un drum lung de facut si ies la impachetat. Incerc sa platesc pentru gazduire, dar nu imi sunt acceptati banii. Un briceag in schimb face ochii tatalui sa sclipeasca. Ia-l, e al tau. Toata lumea imi face cu mana. Multumesc!

Iar e cald peste puterile noastre. Iara ne omoara drumul. Iara fugarim umbre.

Comments

Comment from mihai
Time August 30, 2009 at 9:11 pm

la multi ani alexandrule..
am dar refresh de mi-au iesit ochii
acum citesc..multumesc

Comment from mihai
Time August 30, 2009 at 9:43 pm

saraca bunica avea aceleasi chinuri cu mine cand trebuia sa ma spele. si din cand in cand mi se povesteste ca trebuia sa iau o palma.
ce imi amintesc e ca intr o zi am fugit din lighean, m-am prins de gard si am inceput sa ragnesc: sariti, nebuna vrea sa ma omoare. atunci mi-am luat-o de la tata.

frumoasa poveste, foarte frumoasa. astept cu nerabdare urmatoarele

imi pare rau ca nu sunt si eu pe acolo. dar sunt tanar si oi avea timp …. sa am si curaj.

Comment from Rave
Time August 30, 2009 at 9:44 pm

Dupa postarea asta, cu pozele ei cu tot (alea cu apusul sunt, vorba aia, de kinograma!), mai ai o sticla de Becherovka.
Digestiv, ia greata.

Comment from Spirit Honda
Time August 30, 2009 at 10:11 pm

Asta – clar – e cel mai frumos documentar despre Mongolia pe care l-am vazut vreodata (si nu am vazut putine)! O experienta asemnanatoare am avut si eu in Maroc, petrecand o luna printre oamenii din toate zonele, dar din pacate pe mai multe roti. Planuiesc ca dupa ce mai acumulez ceva experienta sa ma reintorc acolo pe doua roti. Poate o sa iti surada si tie pentru o viitoare aventura. Dar, deocamdata, traieste-o pe cea din Mongolia! Fotografiile rulez!

Comment from THC
Time August 30, 2009 at 10:22 pm

Am ramas fara cuvinte…
Superba tara!
La naiba, imi vine sa las tot..job, familie, griji…si sa plec la drum…
Drum bun!

Comment from alex
Time August 30, 2009 at 11:28 pm

Grozav, minunat, nu am cuvinte.

Comment from cristina
Time August 31, 2009 at 1:17 am

MIHAI,
am sa iti pun cateva intrebari stupide, chiar daca nu sunt jurnalist, moderator, etc, (scuze,intelegi tenta)si desigur, raspunsurile le voi confrunta cu alte raspunsuri…..si de fapt, nu esti obligat sa imi raspunzi, dar eu iti multumesc de pe acum………acesta a fost un km.de drum rau…
stiu ca inca e devreme pentru raspunsuri…
de ce MONGOLIA e frumoasa, mai exact impresionanta…hm…raspunsul meu, e prea multa lume pe aici…raspunsul tau? in fotografiile tale? in cuvintele tale?mmm…de aici vine raspunsul meu…doresc detaliul din zambetul din coltul gurii,din ragazul pe care acum nu-l ai…
ca sa mai fie o intrebare:ln Petrila iti place?ai trai in Petrila 5 ani?
intrebare ajutatoare ….
merci;
drumuri bune si oameni buni….

Comment from Bob
Time August 31, 2009 at 9:25 am

chiar ca e “blana” :)

Comment from Adi (dexxter)
Time August 31, 2009 at 9:27 am

Blana, bro!
Asteptam update-ul asta cu sufletul la gura, incepusera sa ma treaca tot felul de ganduri negre.

Din nou, cele mai alese ganduri din Iasi!
Asfalt (sau ce-o fi el) uscat! Keep on rockin’!

Comment from Trumansky
Time August 31, 2009 at 10:29 am

Superb episod! Foarte tare! Inainte sa ajung sa citesc pasajul cu masa in familia respectiva chiar ma gandeam daca o sa pui botu la ceva coaie de tap. Nus cum ai avut puterea sa mananci asa ceva…eu cred ca muream si inviam daca incercam sa inghit alea.
Baga mare si ai grija de tine!!!!!

Comment from Gabi
Time August 31, 2009 at 11:03 am

Bai, las-o’n colo de treaba ca e prea tare! Asta a fost pedeapsa pentru caprele pe care le chinuisesi mai devreme cu mulsu’, sau “Razbunarea caprei 2″.
Despre Becherovka, ma bag sa o completam cu ceva, tot cu cifra octanica mare sa putem curata instalatia definitiv!
Drum Bun!

Comment from cristian fierbinteanu
Time August 31, 2009 at 11:43 am

Pigeica mama, te pup! Cuvintele sunt de prisos: nu am cuvinte.

Comment from writeman
Time August 31, 2009 at 1:13 pm

asa tata, baga poze la kil!!! simpatici mongolezii :) dar pune mana si mananca, baga intestin la intestin, ca ai cam slabit :P

Comment from mircea
Time August 31, 2009 at 1:29 pm

Bai frate Mihai,
am trecut printr-o gama mare de stari episodul asta, da n-am ras demult asa, cu tarzan , baia si pliciul…
Ce uoameni!

Comment from Vera
Time August 31, 2009 at 4:38 pm

Daca te intorci prin Ulaanbaatar, poti auzi grai romanesc, da un semn, +40740597184 sau mail.

Comment from Vera
Time August 31, 2009 at 5:02 pm

Si ia-ti ragaz cateva zile pentru Baikal, e absolut superb daca mai ai noroc de zile insorite, a cam inceput anotimpul ploios.

Comment from drumeag
Time August 31, 2009 at 10:07 pm

fantastic! esti un nebun, care sufera de o nebunie frumoasa!

Comment from Cavaleru
Time August 31, 2009 at 11:01 pm

superb episod. bafta multa in continuare si spor la pozat!

Comment from Oliver
Time August 31, 2009 at 11:48 pm

foarte tare .ma urc pe motor si las toate grijile in urma
Salut

Comment from cosmin
Time September 1, 2009 at 1:21 am

Ca sa poti manca acea mancare eu presupun ca trebuie sa fii crescut cu ea. La bunica acea fiertura de intestine se numea BURETI. Mie imi place foarte mult si probabil ca ar fi bine pentru mine in Mongolia.
E adevarat ca nu miroase foarte placut si se manaca cu multa sare. Este adevarat ca in compozitie intra capul de oaie sau de capra si partea de jos a picioarelor fara copite plus intestine si organe.
Stiu ca suna dezgustator dar tinand cont ca eu cu asa ceva am fost hranit in copilarie nu sunt deranjat.
Din pacate sunt singurul din familie care aprecieaza asa ceva . Mama desi stie sa faca o asemenea mancare nu se inghesuie dar totusi uneori de paste mai face. probabil daca am drum prin mongolia o sa ma satur. :) ))

Drum bun Mihai si ai grija de tine.

Comment from marius
Time September 1, 2009 at 11:25 am

Salutari Mihai!
Probabil nu stii cine sunt, dar, daca iti mai amintesti, m-ai invatat mai demult cateva trucuri la chitara undeva prin Regie.
Am aflat de pe situl pro bike despre escapada ta.
Din pacate nu am mailu tau, de aceea iti zic aici ca as vrea sa scriu pe http://www.coolracing.ro despre isprava ta.
So, daca ai timp, da-mi un mail pe adresa din formular sau pe contact@coolracing.ro.
Daca timpu/conditiile te preseaza, e binevenit un raspuns si aici.
Acestea fiind spuse, iti doresc sa fi calauzit de Domnu prin locuri si mai frumoase, iar apoi sa vi sa ne povestesti si noua.
Keep up the good spirit.

Comment from andrei
Time September 1, 2009 at 12:52 pm

Pigeeiiiiiiiiiiica, ti pup!

Comment from Pinteus
Time September 2, 2009 at 12:46 am

Misule, ai facut-o si pe asta !!! Ai ajuns !!!! Din pacate, citesc numa’ cand apuc posturile tale, si crede-ma ca ma simt de parca as fi cu tine in sa, de parca n-as trai in Petrila asta a noastra de doi bani, de parca gustul desertului mi-ar sta pe limba, si asta nu-i putin lucru. Sunt invidios, al dracu’ de invidios pe ideea ta, pe talentul si entuziasmul cu care povestesti, si ma bucur ca unul ca tine a plecat la un asa drum, care ne hraneste si noua, astora care stam pe cururile noastre, setea de necunoscut si pofta de visare. Sper din suflet ca ai luat la tine camera lu’ Titi, si ca o sa avem ce vedea cand te-ntorci. Ai grija de tine, si fa multe fotografii, da?

Comment from Mariuska
Time September 2, 2009 at 11:50 am

imi place asta .. “daca scot un deget afara e bataie pe el ” , si nu neaparat referitor la sacul de dormit , si nu neaparat referitor la tzantzari.

Comment from sailordana8
Time September 3, 2009 at 11:33 am

Mai Mihai sa stii ca faci bine de tot ce faci. Intre timp am mai virusat vreo cativa amici sa te urmareasca , daca nu cu faptele macar cu gandul. Drum bun si.. carare batuta :) ) Aka drum asfaltat :P

Comment from mama
Time October 1, 2009 at 6:30 pm

Am recitit scrisoarea ta.

Pingback from Magia Mongoliei | impresii din lumea mare
Time October 20, 2009 at 10:09 pm

[...] Ospitalitatea si bucataria familiilor de nomazi. Familiile de nomazi ofera ceva de mancare oricarui calator care le trece pragul, refuzul fiind considerat extrem de nepoliticos. Chiar si a mirosi sau a gusta este suficient pentru a nu jigni – iar gestul oferirii este intotdeuna executat cu mana dreapta, in timp ce mana stanga atinge umarul drept al oaspetelui. Bucataria lor este concentrata mai ales pe carne (firesc, in stepa nu prea cresc legume) si grasimi, necesare pentru energie si supravietuirea in iernile grele (se ajunge la -40 de grade celsius). Produsele pe baza de lapte dovedesc o ingeniozitate deosebita, ajungand pana la un fel de lichior din lapte. Exista de asemenea feluri de mancare din parti interne pe care cu greu le putem concepe ca fiind comestibile. Complicat de refuzat atunci cand stii cat e de nepoliticos sa o faci. Merita citita experienta lui Mihai in aceasta privinta: http://mongolia.ro/?p=399 [...]

Comment from dragos
Time November 21, 2009 at 7:21 pm

socant de frumos !!

Comment from cristina
Time November 25, 2009 at 11:40 pm

am ales doar pozele cu Doyle si cu cascheta, casca ta de motociclist;fac abstractie de singuratati,de Doyle singur in natura, in peisaj, in fundal,in centru, in lateral, si ma concentrez pre cum faci tu corp comun cu motorul;ca te uiti in spate,curios, ca stai de zic: uite, o sa cada,ca fixezi atent un punct, cand de fapt nu esti acolo;si alte ipostaze.
Mai, chiar ma pacalesti!
Dar cred ca si doar acest subiect, aceasta tema, poate sa iti spuna povestea.Zic eu acum, la final.

Pingback from O fotografie, iurte şi munţi | impresii din lumea mare
Time July 8, 2010 at 1:31 pm

[...] Mongoliaaaaa…. aaaa… aaaa…  Yurte stanga dreapta, drum prost, puţină frică, dar peste toate un sentiment plenar de frumos ca la mama lui de frumos acasă. Mai multe in scrisoarea pentru Gabi si Cristi. [...]

Comment from Francisca89
Time October 22, 2016 at 2:36 am

Reading your content gave me a lot of interesting info , it deserves
to go viral, you need some initial traffic only.
How to get initial traffic?? Search for: masitsu’s effective
method

Write a comment