Main menu:

Site search

December 2017
M T W T F S S
« Oct    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

KILOMETRICII

Categories

Tags

Draga Uci Duci,

Sunt in desert, ma indrept vertiginos spre Altai, din aimag-ul Gobi. Nu stiu cum am socotit eu ieri, dar azi imi dau seama ca nu e bine. Cica ar trebui sa merg cam trei sute de kilometri prin pustietatile astea. Pune la socoteala drumurile astea datatoare de morcov, caldura si lipsa umbrei, apoi peste astea adauga distanta si-o sa vezi ca sunt tampit.

030-001

030-002

030-003

Imi dau seama ca nici cu benzina nu stau deloc bine, pentru ca nu stiu cum, dar nu erau nicicum trei sute de kilometri dupa calculul de ieri. La prima si singura benzinarie in drum am inspiratia sa alimentez. Benzina de 80, in premiera pentru Doyle. Doar cinci litri, ca n-am chef de scandal. Amestecata cu ailalta care mai e in rezervor da ceva mai mult. Mda, calutul nu tuseste, nimic suspect, niciun zgomot ciudat din stomacul lui. Depasesc o masinuta de la Mongol Rally care nu mai are parbriz iar capota e franjuri. Aflu mai tarziu de la altii ca baietii au lovit un magar in Kazakhstan si asa au venit pana aici. Intalnesc doua fete si doi baieti, englezi, cu doua Suzuky Jimmy opriti la “iarba verde”, cu scaunele, frumos, de la acelasi rally. Ah, ce bun e un portbagaj. Trec de ei, dar decid sa ma intorc, pentru ca mi-e dor sa schimb o vorba cu cineva. Cinci minute dureaza dialogul, pentru ca ei sa cam grabesc sa prinda o banca deschisa in Altai, ca-s lefteri. O iau si eu din loc, gandindu-ma la faptul ca suprapunerea mea peste durata desfasurarii raliului astuia e buna, pentru ca asa mai vad si eu pe cineva in pustietatile astea. Si nu e doar faptul ca-i vad si mai pot schimba o vorba, dar la nevoie, cine stie… neah, nu ma gandesc la asta.

030-004

Mongolian Death Rattle – asta e numele pe care-l poarta denivelarile astea cu frecventa minuscula, care sunt peste tot, de-ti scutura ochii-n cap si-ti fac motocicleta sa zboare. Aflu si eu asta cu ocazia opririi la o vorba cu englezii. Ce nume inspirat. Death ala parca nu prea imi place, dar cu siguranta e doar o metafora. Urmez unul dintre drumurile laterale si constat dupa ceva vreme ca e cam pustiu in jurul meu, iar drumul incepe sa se piarda si el usor in iarba. Binenteles, din nou, pentru a treia oara in Mongolia, m-am ratacit. Vad in stanga, unde ar trebui sa fie drumul pe care l-am pierdut, un camion. Dar e aproape la orizont. Pornesc inspre acolo, direct prin stepa, cu nisip, smocuri de iarba si bolovani, si dupa vreo cinci kilometri reusesc sa gasesc din nou drumul. Ii depasesc pe englezi dupa ceva vreme de calareala, pe o bucata de drum unde imi permit un 90km/h. E un praf in spatele masinilor prin care nu distingi nimic la un metru. Reusesc sa ajung in fata primei masini si ma gandesc: ok, ce tocmai am facut se cheama tampenie. Nu e de ajuns ca nu reusesc sa stau pe drumul asta nicicum, acum mai trebuie sa merg si fara sa vad nimic in fata. Trag pe dreapta langa un Ovoo si ii las sa ma depaseasca din nou. Profit de ocazie sa-mi torn in rezervor benzina pe care o mai am in canistra, pentru ca de douazeci de kilometri becul de rezerva sta aprins. Pornesc si vad ca tot aprins ramane. Asta nu-i a buna. Mai am vreo saptezeci de kilometri pana la Altai. Sper sa reusesc. Ma chinui sa tin motocicleta intr-a cincea, pentru consum redus, cand deodata, pe denivelarile mele dragi, pierd controlul si ies de pe drum. Bucata asta de poteca e inaltata cam un metru fata de restul peisajului asa ca, in forta, cobor direct intre bolovani si non-drum, dar reusesc sa raman pe doua roti. Adrenalina e la locul ei, iar eu ma gandesc cum ar fi fost daca asta se intampla intr-unul din multele locuri pe care mi le amintesc, unde coborarea nu era atat de lina. Doamne-ajuta, cineva chiar are grija de mine.

Altai. Cred ca in rezervor mai am doar niste vapori de banzina, asa ca opresc direct in prima benzinarie, unde umplu tot – rezervor si canistra. Gasesc usor hotelul recomandat de ghid, care e al naibii de scump. Iau o camera aici, si ma incapatanez, in ciuda pretului si mai mare, sa fie cu dus. Sunt rupt de obosit. Astia trei sute de kilometri au supt din mine tot. Doyle ramane parcat in fata, nu mai intrebam de garaj, pentrui ca suntem vis-à-vis de politie. Imi ia vreo zece minute sa-mi dau seama cum se porneste dusul, care are deasupra un rezervor de apa calda. Ma rog, nu e chiar calda, dar dupa ce mi-am spalat niste chiloti si doi ciorapi in apa bocna, asta pare calduta. Ies la plimbare, gasesc internetul si ma intorc la hotel, la al carui restaurant mi se spune ca nu-mi dau de mancare. Noroc ca vin peste mine englezii de mai devreme, care si-au gasit un baiat local care vorbeste engleza si care ne duce pe rand la vreo trei restaurante, din care doar ultimul mai serveste. E un miros ciudat inauntru, dar Jess spune, ca la fiecare chestie care nu merge sau nu e chiar roz, “it’s all part of the adventure”. Ce simplu e cu masina. Imi trec toate scenariile alea prin cap, care-mi trec de cand am intrat in tara asta, toate terminandu-se cu un voios “it’s all part of the adventure”. Avem pe masa vita cu orez, dar sunt atent sa miros si sa gust cu precautie. Episodul de cu o seara in urma ma urmareste si-mi da senzatii nebanuite de fiecare data cand am in fata o bucata de carne. Dar nu, e chiar vita, si e buna. Urmeaza drumul inapoi la hotel prin bezna si un somn adanc, adanc de tot, din care m-am trezit tocmai la zece dimineata.

Cobor la o cafea, sau ma rog, chestia asta pe care o tot beau de cand sunt aici, si care nu e chiar cafea, ci mai degraba un fel de capucino la plic, dupa care urmeaza chinul ala cu impachetatul. Toate bagajele imi sunt pline de praf, pline. Am praf si in chiloti. Incerc sa montez oglinda stanga care ieri, cu vreo zece kilometri inainte de Altai s-a slabit putin din filet. Nici pomeneala. Filetul, in aia zece kilometri in care am mers cu ea asa, s-a dus. Nu mai e nici urma de spirala in gaura aia. Superb, deci pana acum am asa: un telescop fara ulei si o oglinda lipsa, in numai vreo sapte sute de kilometri prin Mongolia. Arunc oglinda intr-una din lazi, termin cu toata chestia asta si am plecat. Ies din oras, pe o iesire care doar intuiesc ca ar fi cea care trebuie si opresc langa un indicator. E ciudat, ca nu recunosc Uliastai printre numele de pe tabla aia. Dar din stanga vine alergand un copil mai spre adolescent asa, care-mi face semn sa-l astept. Super, o sa ma ajute el. Vine langa mine, ii arat harta, unde suntem si unde vreau sa ajung, apoi indicatorul, drumul, dupa care intreb: pe unde? Raspunsul vine repede: da. Aha. Inainte? Da. La stanga? Da. Inainte? Da. Perfect, un ajutor binevenit. Hai ca o sa ma descurc. Pa.

Ooo… ma felicit pentru decizia de a ma abate de la drumul principal spre Ulaan Bataar, si de a apuca inspre nord, spre mijlocul tarii, mai ocolit. Drumul asta e mai ingust, mai putin circulat, si prin urmare denivelarile ucigase sunt parca mai putine. Ma amagesc, e doar inceputul. Mai tarziu am sa aflu ca nu e chiar asa. A, si scap si de desert, asta e alta bucurie. Din nou rulam cu 90km/h si ridicam in spate un nor de praf. Mai am o oglinda in care sa vad asta. Situatia incepe sa se imputa treptat. Drumul devine din ce in ce mai greu. Am dezvoltat un simt cred, sau e tot Cineva-ul de deasupra care vegheaza, dar de fiecare data cand urmeaza un pasaj dificil incetinesc inca dinainte sa-l vad. Asa si acum, cand ma trezesc in niste dune de nisip foarte fin si foarte adanc. Degeaba incerc s-o iau pe langa drum. E acelasi nisip, doar pare mai accesibil, pentru ca e plin de tufe si fire de iarba. Ma impotmolesc, patinez ambreiajul in disperare, avansez cu 0.5 km/h, cu motocicleta in diagonala. La un moment dat sunt gata sa-l asez pe Doyle cu cracii-n sus in nisip, dar reusesc sa-l ridic de la aproape patrus’cinci de grade, urland. E o bucata de vreo o suta de metri, pe care o parcurg in zece minute. La sfarsit mana stanga ma doare rau, de la jocul cu ambreiajul si respir ca un compresor. Am reusit.

Ajung in oraselul Taihshir, unde intreb un om incotro e Uliastai. Imi explica in asa fel incat de data asta chiar inteleg ceva. Vad un pod, sub care cu siguranta gasesc umbra, si trag sub el, ca sa devastez o conserva de peste. Ma asez in cur pe o piatra si… nu. Haideee, maaa. Doyle al meu are evacuarea neagra si motorul stropit de o chestie ciudata. Ma apropii cu frica, sa inspectez problema. Yes, radiatorul meu e spart. Ok, altceva mai bun decat sa-mi mananc pestele am de facut? Radiatorul tot spart ramane indiferent daca am sau nu peste in mine. Asa ca desfac conserva si ma pun pe mancat. Doylica se uita la mine si mai arunca cate o picatura in balticica pe care deja a adunat-o sub el, parca spunandu-mi “hai bai Mihai, ca am si eu o nevoie”. Stai usurel, ma baiatule, o rezolvam, fii pe pace. Ia uita-te la noi, suntem intregi, avem maini, picioare, roti, nimic stramb. Termin de mancat, ma sui calare si ma intorc in orasel sa gasesc o mana de ajutor. Opresc langa doi oameni care repara o masina. Aici trebuie sa fie salvarea mea. Le arat problema si-mi fac semn sa dau radiatorul jos. Booon, ma pun pe treaba. Apare si domnul care mi-a dat indicatiile mai devreme si ma intreaba: Uliastai? Pai da, Uliastai, numa’ ca ia uite ce am eu aici. Aha, isi freaca mainile si se alatura voios. Desfacem tot si in cateva minute radiatorul e afara. Suflam in el si in aparenta n-are nicio gaura. Moment in care colegul meu de mestesugareala imi zice sa-l punem la loc, ca e ok. Aproape ca ma bufneste rasul. Ii spun ca nu-l pun la loc, ca problem. El insista, insist si eu. Aducem niste apa si turnam pe radiator in timp ce suflam. Ahaaaaa, te-am prins, gaurico! E ciudat, pentru ca gaura de marimea unui varf de ac este exact simetrica fata de cealalta gaura pe care am mai avut-o in acelasi radiator acum doi ani. Pregatim poxipol si in cateva minute radiatorul e ca nou. Mai am nevoie doar de lichid de racire, in pustietatea asta. Dar minune, apare un domn cu ditamai bidonul. Polonezii pe biciclete chiar aveau dreptate, aici chiar gasesti orice vrei. Imi ia ceva vreme sa ma lamuresc daca e concentrat sau e deja preparat cu apa, pentru ca pe eticheta scrie doar in rusa. Ma lamuresc intr-un tarziu ca e concentrat, preparam toata treaba, si in mai putin de doua ore de la constatarea pagubei Doyle e din nou gata de drum. Stau si ma intreb daca mi se intampla asta in Bucuresti, cam cate zile dura pana o rezolvam. Inainte sa plec dau o bine-meritata sticla de vodca la baieti.

031-001

031-002

031-003

031-004

031-005

031-006

Alergam din nou ca vantul. Vedem pe o bucata dreapta de drum nu mai putin de douazeci de chitzulani, mici de tot, pe numarate. Trec prin fata noastra si dispar sub pamant. Opresc de cateva ori sa verific daca am facut treaba buna, si de fiecare data valoarea de pui de mecanic mi-e confirmata. Pauza de hidratare in Tsagaanchuluut, unde stau la povesti cu localnicii. Din nou intreb de Uliastai si din nou mi se arata cu mana spre orizont: acolo. Ok, dar acolo cum ajung, unde e drumul? Acolo.

031-007

031-008

031-009

031-010

031-011

031-012

031-013

Inserarea e aproape, am parte de un apus spectaculos, din nou. Aici, cand soarele se pregateste sa plece, o face intr-un mod absolut nebunesc. Se schimba toate culorile, totul e altfel. As vrea sa merg numai cand apune si sa apuna in zece ore.

031-014

031-015

031-016

031-017

Iau decizia sa nu mai merg pana la Uliastai, desi mai sunt doar vreo saptezeci de kilometri, si sa campez pe undeva, pe langa o yurta. Mai ramane acum sa vad cum ma aciuiesc pe langa cineva. Yurtele sunt departe de drum si n-as vrea sa bat drumul pana acolo si sa constat ca deranjez, ca n-as vrea. Ma intalnesc cu doi calareti. Oprim la o vorba. Imi place aici, pentru ca forma de respect e invers decat pe meleagurile noastre. Daca vrei sa arati cuiva ca-l respecti, stai jos. Asa ca toti oamenii cu care ma intalnesc, una-doua, taca-paca, sunt pe jos. Asa si calaretii mei de acum, descaleca si pac, genunchii pliati. Pe jos si eu, genunchi la genunchi. Ii intreb unde as putea sa pun un cort si unul din ei imi spune ca sa vin langa yurta lui. Inteleg prost, pentru ca la plecare apucam in directii diferite. Nu-i nimic, mai am ceva vreme pana se intuneca.

031-018

031-019

Gasesc o yurta mai la drum, de unde iese o tanti cu burtica, insarcinata, care vorbeste putina engleza. Imi spune ca daca campez mai incolo, langa albia unui rau care nu prea mai curge, e perfect. Vreo patru barbati ma ajuta sa montez cortul si gata, e blana! Asist la mulgerea yacilor de catre o frumoasa mongoleza si sunt invitat la yurta, la masa. Oh, nu. Nu din nou. Intru inauntru. Pe foc e niste carnita intr-o zeama, care nu arata si nu miroase chiar rau. E oaie, si ce se gateste acolo e supa. De la Sigheru stiu ca supa mongola e mancabila. Arata a supa pana cand in vas se pune o tona de taitei, si astfel toata mancarea se transofrma in taitei cu niste carne. Primesc un castron, umplut pe jumate, pentru ca insist ca nu mi-e foame. E o minciuna, sunt lihnit, dar frica e mai mare. Si din nou sunt fraier, pentru ca e super-bun. Ce-ar mai merge un castron, dar mi-e rusine sa cer. Mai bag un airag, laptele de iapa, si ma declar pregatit de nani. Multumesc frumos, felicit bucatareasa si ma indrept spre cort. Sotul ei ma insoteste. Afara e bezna si cortul meu e pierdut intre niste capre, sute. Il gasesc si ma bag inauntru, unde mai ingurgitez un peste, ca na, ti-am spus ca inca mi-e foame.

031-020

031-021

031-022

031-023

031-024

031-025

031-026

Asa arata o turma de capre pe-nserat, cand esti in Mongolia si mergi linistit spre cort, sa faci nani.

031-027

Ies apoi afara, cu aparatul de gat, la o mica sedinta foto. Ma intind pe spate in iarba, intre cacareze de capra si baligi de yac, sub cerul plin de stele si ma minunez. Sunt acompaniat de grohaitul unui yac ratacit pe langa cortul meu, pentru ca da, yacii grohaie. Ca un raspuns neintarziat, din partea turmei de capre vine o tirada de basini si behaieli. Cam asa suna ce e in jurul meu: partz, groh, partz, partz, bheeee, groh, partz, partz.

031-028

031-029

Intru in cort si ma gandesc sa scot laptopul din topcase, ca sa pun imaginea asta in cuvinte cat inca e calda. Toata minunea asta din jurul meu si toata starea de gratie in care ma scald dispare subit, fara sa mai ramana nimic. Descopar ca… am pierdut si rezervele de la chei. Alea pe care tot incercam sa le copiez. Nu sunt niciunde si stiu exact cand s-a intamplat. Azi dimineata cand am impachetat le-am asezat pe unul din saculetii lui Doyle si asa am plecat. Baga-mi-as. Asta inseamna ca nu mai pot incuia gentile, nu-l mai pot lega pe Doyle si nu mai pot scoate laptopul din topcase. Singura parte buna e ca am pierdut cheile cand gentile mele nu erau incuiate. Cu topcase-ul ma descurc. Are doua lacate mici si chinezesti, luate din Obor, pe care reusesc sa le rup cu patentul. Nu am somn, imi ia vreo doua ore sa adorm. De ce? De ce trebuie sa mi se intample astea, de fapt sa-mi intamplu astea, ca singur mi-am facut-o, bou ce sunt, yac.

031-030

Dimineata sunt mai ok. Inspectez sistemele de inchidere si-mi fac un plan conform caruia de la Ulaan Bataar voi lua niste chestii si voi bormasinii gentile, astfel incat sa-mi iasa un sistem de inchidere. Mai asist inainte de plecare la mulsul iepelor. E o smecherie si aici. Fiecare iapa are manzul ei, care e adus sa dea si el cu nasul umpic acolo, cat iapa sa dea drumul la robinet, dupa care e luat, pus cu botul pe spatele mamei, in timp ce o tanti o mulge, cam un minut, dupa care se inchide robinetul. Mai bag un ceiut la yurta si plec dupa cele mai calde urari de drum bun. Imi dau seama dupa nici doi kilometri ca din nou am fost foarte inspirat cand am luat decizia ieri sa nu inaintez pana la Uliastai. Drumul e foarte prost spre dezastru. Rar reusesc sa depasesc 20km/h. Cred ca pinionul de treapta a treia incepe sa prinda rugina, sau cel putin niste paienjeni cred ca si-au tesut linistiti o panza acolo.

032-001

032-002

032-003

Drumul se face usor-usor rulabil cand incepe o urcare. Avem de trecut un pas montan aici, o frumusete. Ajung in varf, de unde vad oraselul in zare si ma asez in iarba. Daca ce e mai jos sunt flori de colt, atunci afla ca am fost inconjurat de miliarde, una langa alta. Stiam ca tre’ sa fi voinic sa cuceresti o fata cu asa ceva, ca trebuie sa-ti risti viata pe ascutisuri montane in cautarea frumusetii asteia. Si uite-ma pe mine aici, balacindu-ma intre petalele lor cu puf. Ce-i drept, mi-au trebuit vreo noua mii de kilometri sa fac asta, deci povestea are un sambure de adevar.

032-004

032-005

Ajung in oras si gasesc si hotelul la care-mi planificasem sa dorm. O sa stau doua nopti. Am nevoie. Doyle e parcat in fata, sub geamul meu. Vad camera si intreb unde e toaleta. Aaaa… toaleta? Se deschide un dulap si mi se da un cearsaf. Nu, nu toaleta asta, si sunt nevoit sa recurg la un gest explicativ de mare angajament. Ceva de genul ca-mi dau pantalonii jos si ma asez pe buda. A, daaa, este si d-asta, la etaj. Cobor la restaurantul de jos, si dupa ce desenez oul iesind din curul gainii, la care deja am inceput sa am o siguranta a liniilor incredibila, ma asez la masa. A, mai vreau si niste vaca, dar desenata din fata nu prea elucideaza misterul dorintei mele. Nici cu “muuu…” nu merge pentru ca probabil ca vaca face altfel la doua mii de metri. Incerc din profil. Asta e, gata, zambete. Toata lumea e fericita. Mai putin vaca, saraca. Termin de mancat si sunt dat afara din restaurant. N-am inteles de ce, dar cred ca au inchis, sau ma rog, nu stiu. Ies la o plimbare prin oras, gasesc un internet si ma pun pe pozat desene, picturi. Dintre toate, preferatul meu, cel cu camila si doctorul calare, de pe zidul unei farmacii, cu siguranta va avea un loc pe un perete de-al meu, candva.

032-007

032-008

032-013

032-009

033-008

Am mai trecut si pe langa un monument foarte super.

032-010

032-011

032-012

Imi iau doua beri si niste biscuiti si ma retrag in camera la somn. Am visat un film. Era ceva cu o insula pustie, unde erau o tipa si un tip, care si-au construit o casa, desi mai era una cu trei etaje pe insula, a carei istorie o stiam, dar acum am uitat-o. Era fericirea in toi, cand tipa a chemat-o si pe sora-sa sa stea pe insula cu ei. Sora avea un fel de cicatrice pe fata, iar tipul i-a zis ca cine crede ea ca o va lua asa, cu fata aia. Ciudat, dar ambele tipe, in vis, i-au dat dreptate. A urmat o insiruire de Don Juani din istorie pe care tipul le-a facut-o fetelor, de ce, nu stiu. Apoi genericul de final al filmului, insotit de imagini dintr-o pestera, unde niste soldati dansau.

Am dormit foarte bine. Asta poate si pentru ca salteaua e practic lemn. Am servit un ceai, de data asta unul clasic, la plic, in restaurant, si o cafea d-aia ciudata si sunt din nou dat afara din restaurant. Super. Ma duc iar la plimbare. Ma plimb o suta de metri, dupa care trebuie sa ma adapostesc pentru ca incepe furtuna, cu grindina. Iau cateva boabe in cap pana ajung fuga-fuga la un santier si ma bag sub un schelet de beton. Furtuna trece in zece minute si incep sa urc spre Javkhlant Tolgoi, un varf de muntisor unde sunt singur si vad lumea foarte frumos.

033-001

033-002

033-003

033-004

033-005

Mai vizitez muzeul din localitate unde fac cunostinta cu un fost muflon si consoarta lui si cu un de asemenea fost cal salbatic, actualmente mai rau decat domesticit. Am mai mancat la un restaurant, foarte bun, apoi am mers in piata centrala sa vad coscogeamite concertul rock. E plin de lume, iar rock-ul mongolic e transcendental. Am incercat sa fac o fotografie, dar ia cardul de unde nu-i, ca in aparat nici poveste. Sunt din nou in camera de hotel, facand planuri, nestiind incotro sa apuc si pe unde, cat mai stau, cat de bine mi-e, cat de dor mi-e de casa si… cat de somn.

033-006

033-007

033-009

032-006

Dimineata, dupa ce am constatat ca mi-a fost cam frig azi-noapte, am purces. Nici nu ies bine din oras si-l vad pe batranul IJ cum zace pe marginea drumului, fara carburant. O rezolvam indata si refuz plata oferita.

034-001

034-002

Imi vad mai departe de drum, gropi, death rattle. Incep urcarea spre trecatoarea Zagastain Davaa, dar mai intai sunt nevoit sa trag pe dreapta pentru ca incepe sa ploua, iar inainte e gri. Incep costumarea si constat ca nu mai ploua…

Ninge.

Comments

Comment from scabron
Time September 3, 2009 at 12:22 pm

fi-tzi-ar talentu ala de fotoreporter, ca ne-ai bagat in boale cu toate cadrele astea de poveste.

Comment from Rave
Time September 3, 2009 at 12:32 pm

Foarte frumoasa poza cu fata si bestia. Sa faci om de zapada, da?

Comment from cineva
Time September 3, 2009 at 12:47 pm

pozele alea noaptea sunt foarte tari

Comment from jonlup
Time September 3, 2009 at 1:29 pm

Deci poza aia cu priza ornamentata bate orice aranjament autohton cu mileu pe televizor si cu bibelouri in vitrina!!!!

Comment from Adrian
Time September 3, 2009 at 2:00 pm

Trage tare !!!! Bafta in continuare.

Comment from Puc
Time September 3, 2009 at 2:25 pm

Bai, dementiale pozele! Nu ca povestea ar fi mai prejos.

Comment from Navarro
Time September 3, 2009 at 2:48 pm

Stii… era bancul ala cu francezu, americanu, si romanu’ care se uitau la capela sixtina si americanu zice “It’s wonderfull”, francezu: “C’est maginifique” . Iar romanu’ exclama: ” ‘ai sa-mi bag… ” . Ghici Mihai, ce exclam eu cand ma uit la pozele alea si citesc povestea! :)

Comment from mihai
Time September 3, 2009 at 2:51 pm

intai s-a anuntat update dimineata. la 4 si la 5 nu era nici un update. ma trezesc si hopa povestea. am langa laptop un borcan din care beau cafea, si o cana care e scrumiera. citind am baut din recipientu gresit. cafeaua din borcan are logica ei.
frumos, dom’ne , frumos. bafta multa in continuare si sa ajungeti acasa sanatosi si tu si doyle.

Comment from Sim
Time September 3, 2009 at 2:58 pm

mai, omule, mai….
no, i fain!

Comment from Cesar
Time September 3, 2009 at 3:05 pm

Scandalos! Scurt!

Comment from THC
Time September 3, 2009 at 3:06 pm

ai sa-mi bag…

Comment from VLAD amic Samo
Time September 3, 2009 at 3:25 pm

Draga Ioane Creangule…mari povestitori a mai dat tara asta :) . Priza cu guleras a meritat cei 9000 de km de pana acum!

Comment from writeman
Time September 3, 2009 at 3:43 pm

fir-ai sa fii tu, uci-duci, ce poveste ti-a tras asta micu!!!

Comment from Alpár
Time September 3, 2009 at 4:43 pm

Beton!

Comment from DeusEx1
Time September 3, 2009 at 4:58 pm

S E N Z A T I O N A L ! ! !

Comment from uci duci
Time September 3, 2009 at 6:26 pm

hamhamaikham

Comment from bodipod
Time September 3, 2009 at 6:33 pm

altfel spus: uci s-a tolanit pe canapea, a ascultat povestea cu ochi semi-inchisi, pleoscanid in din cand in cand, mai ales la auzul cuvintelor gen: vaca, lapte, capra si mai ales somn
la sfarsit a ridicat capul, a latrat un comentariu, as spune a incurajare si vad ca s-a bagat repejor la somn cu intentia clara sa te viseze

Comment from DeeDee
Time September 3, 2009 at 6:48 pm

Drum bun! (daca exista asa ceva pe acolo)
:)

Comment from mama
Time September 3, 2009 at 7:28 pm

Draga Mihai.
Multumesc Ion.
Multumesc Mihai.
Prietenii stiu de ce.
Zic asta in sopta. Drum bun flacai.

Comment from mama
Time September 3, 2009 at 7:30 pm

am papat un “a”, era vorba de “soapta”

Comment from g
Time September 3, 2009 at 10:46 pm

Mihaaai, nu se vede urga :) …sau e doar un mit de-a lui Mikhalkov?

Comment from Makaveli
Time September 3, 2009 at 11:01 pm

magnific :D drive safe in continuare

Comment from Semaca
Time September 4, 2009 at 1:51 am

…in sfarsit Mongolia face cunostiintza cu Little Romanian Death Rat !

Comment from Cavaleru
Time September 4, 2009 at 2:19 am

tot inainte camarade!

Comment from Anonim
Time September 4, 2009 at 4:43 am

Fara cuvinte…

Comment from sailordana8
Time September 4, 2009 at 11:43 am

Drum bun. Superbe pozele. Le tot salvezi si le folosesc pe post de wallpaper. In fiecare zi altul. Sa faci poze cu zapada neaparat, ca in Bucuresti e cald de te topesti. Drum bun!

Comment from downunder
Time September 5, 2009 at 10:18 am

Foarte tare ! Mi-a plăcut mult şi partea de concert, “partz, groh, partz, partz, bheeee, groh, partz, partz…”

Comment from mama
Time September 5, 2009 at 1:13 pm

http://www.youtube.com/watch?v=cU5dYGPynqE

Comment from mama
Time September 5, 2009 at 1:23 pm

PS. prefata pentru stelutza perapunzel. Cu dragoste mama.

Comment from mihai
Time September 5, 2009 at 4:55 pm

daca nu ma insel, pe steluta mai sus mentionata cam asta se aude de fat frumos:
http://www.trilulilu.ro/dora_/cc7d9a4a2b8403

iar daca m-am inselt, steluta o sa ma corecteze curand.

drum bun Mihai si astept vesi multe si bune.

Comment from Perapunzel (irina-partea feminina)
Time September 5, 2009 at 5:49 pm

Mamei lui mihai(sa nu ma intelegeti gresit,eu nu ma adresez necuviincios de obicei, dar acum este cazul)
am auzit odata un grup cantandu i sarbataritului
“sa traiasca ma-ta, care te a facut, datorita ma-ti, noi ne(te)-am cunoscut”
Nu stiu ei cum simteau cuvintele…dar in mine au rasunat al naibii de frumos
Sa traiti doamna!

p.s….dumneavoastra credeti ca mai am eu acum liniste cand stiu ca povestea e pusa deja la dospit?

Comment from alexandra
Time September 5, 2009 at 10:25 pm

bravo, Irina :) foarte frumos!

Comment from gabriela
Time September 5, 2009 at 10:56 pm

draga pigeaaaaaaaaa, iti multumesc.da, ce zic eu iti multumesc!!!!!!!!! esti minunat!! iti tinem pumnii si speram ca totul sa fie k!!

Comment from cristina
Time September 6, 2009 at 1:24 pm

MI- HAI
Am citit pe nerasuflate si am privit pe indelete pozele, sau invers, sau si asa si asa………ce te faci daca lumea devine dependenta de tine si te trimite sa vezi in locul ei, sa traiesti in locul ei…….
oaaaa poate PERU?,AUSTRALIA?etc?
pana atunci, conversam cu tine si cu INGERUL TAU PAZITOR……….
toate cele bune si frumoase.

Comment from Horia
Time September 6, 2009 at 2:48 pm

Pleznesc de placere.
Pentru asa ceva s-a inventat internetul.
Nu mai am rabdare pana la urmatorul post.
Bafta multa.

Comment from Spirit Honda
Time September 12, 2009 at 10:48 am

Ce poveste frumoasa! Sunt racita si rad in chinuri cand citesc. :(

Comment from AndreiN
Time September 22, 2009 at 6:29 pm

Formidabil spus si vazut!

P.S. Chiar ca frumoasa fata care mulgea iepele! :)

Comment from mama
Time October 1, 2009 at 6:32 pm

Am recitit scrisoarea ta.

Pingback from O fotografie, umbre lungi | impresii din lumea mare
Time June 28, 2010 at 1:31 pm

[...] tocmai mă întâlnisem cu a mea şi nu-mi venea să cred cât de multă e. Mai multe in scrisoarea pentru Uci Duci. [...]

Pingback from O fotografie în iurtă | impresii din lumea mare
Time July 12, 2010 at 1:31 pm

[...] Într-o iurtă, singura din zona respectivă unde găsisem pe cineva să mai rupă puţină engleză, în cazul de faţă doamna care face mâncărică şi, deşi nu se vede, care avea un copil în burtică. Mi-am pus cortul undeva lângă iurtă, iar noaptea am fost înconjurat de o cireadă de capre şi oi care mi-au cântat un cântec de leagăn pe acorduri de pârţuri. Mai multe în scrisoarea pentru Uci Duci. [...]

Comment from Diana
Time July 15, 2010 at 10:10 pm

u mk my days and nights… lately.
pe bune…
hai cu cartea ca ma dor ochii de atata holbat in computer…

Comment from nike air max 9
Time May 19, 2014 at 11:47 pm

diamond Carbon groundwork can take place bracelets has a Due to trace areasThese trace, furnish and also native carbon, ‘ll have an effect on diamond build. on top of that, It is a lot of these “dodgy, track areas that provides a certain jewels an colouring. Pure diamond exceptionally uncommon seems colorless.
nike air max 9 http://www.formatoclinico.com.br/airmax-90.asp?p=2833

Comment from nike free run mens 5.0
Time May 19, 2014 at 11:47 pm

If you’ll place it in a room as well as potential distractions, authorised wise idea to cause him to be have to deal with a next corner. reveal to your toddler why is this the size of his unruly behavior was likely improper prior to this laying her in day trip. promise her that you continue to take pleasure in and always definitely, that you might want her to grow as being a host good omg.
nike free run mens 5.0 http://www.formatoclinico.com.br/airmax-90.asp?p=2431

Comment from michael kors handbags value
Time March 28, 2015 at 8:50 am

why

Write a comment