Main menu:

Site search

June 2017
M T W T F S S
« Oct    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

KILOMETRICII

Categories

Tags

Draga Perapunzel,

Tsetserleg e un orasel foarte frumos, asezat intre dealuri impadurite, cu copacei pe strazi, micut. Are chiar votul Lonely Planet ca fiind cea mai draguta capitala de aimag. Guesthouse-ul unde stau – Fairfield, al unor englezi, e steril. Tre’ sa te descalti inainte de a intra pe hol si sa te mai descalti inca o data de slapi cand intri in camera. E destul de scump dar am micul dejun inclus si e foarte bun. O sa stau doua zile aici, sa-mi trag sufletul.

In prima zi n-am facut mare scofala in afara de a ma intalni pentru a treia oara in Mongolia cu francezii mei pe biciclete, care radiaza in continuare. Au oprit doar sa traga un dus la hotel, pentru ca ei sunt cu cortul. Au si niste povesti care se incadreaza in ciclul aventurilor cu betivi insistenti, dar moralul tot sus le e.

A doua zi in schimb, dupa micul dejun, m-am ocupat cu hranirea turistului din mine. Am luat-o usor la pas prin oras, unde am trecut prin trei banci pana am reusit sa-i conving pe ultimii sa-mi dea niste bani de pe cardul meu. Apoi am purces spre templul Galdan Zuu, pana la care am ceva de catarat. Imi fac mai intai incalzirea la un alt templu, de la baza dealului – Buyandelgeruulek Khiid, unde intreb un calugar daca ii pot face o poza si-mi tranteste un “Nu” de mai ca-mi vine s-o iau la fuga. Fug spre urcus, dar ma opresc la jumate’ sa-mi trag sufletul. Ah tinerete, unde-mi esti? Nici macar nu e mult de urcat, dar se pare ca m-am obisnuit sa faca pistonul treaba asta pentru mine. Ajung sus, si e cam pustiu. Doar un domn care pare ca e imbracat in uniforma si un catel cam timid. Dar se vede orasul frumos. Si cred ca se vede si mai frumos din ochii statuii de sapte metri a lui Buddha, care pazeste intrarea in templu.

037-001

037-002

037-003

037-004

037-005

A urmat o vizita la super-market unde am refacut proviziile de bomboane pentru copii si am luat si doua conserve de fasole pentru ca nu m-am putut abtine. Am mai bagat un internet sa ma mai conectez si eu la lumea de-acasa, vreo douazeci de minute, dupa care instalatia s-a prabusit. N-a mai mers nimic si domnul responsabil mi-a zis sa incerc maine. Maine e prea tarziu.

Dimineata ma conversez la plecare cu un grup de canadieni care-mi dau un sfat bine de stiut. In Ulaan Baatar, unde urmeaza sa ajung peste doua zile, mai la periferie asa, e un complex de iurte al unor austrieci, care au si motorete si sigur ma vor ajuta cu un service la Doyle.

Iara sunt pe drum, iara am pofta de mers, iara cant. Poate e si din cauza ca dau peste episoade sporadice de asfalt. Dupa primii trei kilometri trebuie sa opresc. Ma intalnesc cu o “deer stone”, de data asta in picioare. Nu stiu de ce, dar imi plac pietrele astea de mor. Cat sunt cerbii astia de frumosi, cu botul lor luuuuung si coarnele lor oarecum inflorate si cum alearga ei spre cer. O suta douazeci de kilometri ii fac ca si cand n-ar fi. Mai opresc o singura data, timp in care din toate masinile care ma depasesc mi se face voios cu mana.

038-001

038-002

De dupa un deal imi apare frumosul Karakorum, fosta capitala mongola pana in 1241. Ca tot suntem la capitala, am parte si de primele emotii de ordin rutier in noua mii de kilometri. O duba care merge cu douazeci la ora face stanga fara semnal exact cand eu pornesc in depasirea ei. Nici nu apuc sa claxonez, atat de infipt sunt in frane. Dupa ce evit la juma’ de metru trag un claxon prelung, asa, mai mult sa ma descarc si observ ca soferul abia atunci ma vede, preocupat fiind cu o discutie la telefon. Ce tare! Adrenalina isi face treaba in mine. Cum ar fi fost s-o comit aici, unde cred ca sunt doua masini pe douazeci de kilometri liniari? Imi caut un hotel, dar ce in ghid pare usor de gasit, in realitate nu prea exista. Vad in rataceala mea o cladire care e aproape sa se darame, dar pe care scrie mare de tot HOTEL. Asta e. Am o camera pe masura aspectului cladirii, la vreo trei euro, cu doua paturi. Doyle isi face si el loc in curte, sub geamul meu. Sunt ajutat la carat de bagaje de catre un copil foarte simpatic, care imi da si cheia de la camera, imi arata si wc-ul, undeva la cinzeci de metri in camp si-mi ia si banii.

N-am timp de pierdut. Aici stau o singura zi si as vrea tare mult sa ajung la locul unde a existat candva vechiul oras. Pornesc la pas. Mai intai trec pe la piata unde ma holbez la oamenii care joaca un fel de biliard combinat cu un joc de carti. Mai dau intr-o bila, se mai uita in carti, mai iau o carte, iara mai dau intr-o bila. Nu pricep. Si pe ei pare sa ii doara la basca ca eu nu pricep.

038-003

038-004

Am ceva de mers, cred ca vreo doi kilometri, si ii parcug in compania unui copil care cara o sacosa imensa si-mi zambeste de fiecare data cand ni se intalnesc privirile in mers. In capul meu e clar: vad mai intai manastirea Erdene Zuu Khiid adica “o mie de comori”, apoi ma indrept spre vechiul oras. Ajung, intru inauntru, destul de timid, si vad in stanga o casa de bilete. Imi iau un bilet si platesc si taxa de pozat. Am facut asta cam degeaba, pentru ca nimeni nu m-a verificat, mai mult, fiecare calugar mi-a trantit acelasi hotarat “nu” cand a fost vorba de fotografii. Ca sa nu mai spun ca se pare ca in banii astia trebuia sa am parte si de un ghid, pe care inca il mai astept in camera de hotel. Asezamantul asta e prima manastire budista din Mongolia, fondata in 1586 si distrusa de meseriasii stalinisti in 1937. N-au mai ramas decat trei temple din ceea ce era odata aici. Se vede asta si din spatiul imens si plin de ierburi dintre ziduri. Imi place in schimb ca nu e deloc aglomerat.

038-006

038-007

038-005

038-008

038-009

038-010

038-011

038-012

038-015

038-016

Ma plimb in voie, nimeni nu are treaba mea. Ies pe poarta dinspre nord, cu gandul sa gasesc una din cele doua pietre care infatiseaza o broasca testoasa, care odata erau patru si marcau limitele vechiului oras. O gasesc, langa cateva tarabe de suveniruri. Ne holbam putin unul la altul, eu intrebandu-ma cate povesti are broasca asta ascunse sub carapacea ei, cate a vazut si cate au trecut peste ea, si ea uitandu-se la mine si probabil neintrebandu-se nimic.

038-013

Bun, acum e timpul sa vad locul unde se intindea vechea capitala si ce-a mai ramas din ea. Scot ghidul si ma uit. Nu e bine, ma mai uit o data. Ma uit in zare, ma uit inca o data in carte la harta si nu-mi vine sa cred. Parca tin ghidul gresit in mana. Verific inca o data. Frumosul Karakorum era un oras inconjurat de ziduri, cu patru porti unde la fiecare exista cate o piata unde se vindeau capre, care si cai, un oras care avea locasuri de cult pentru toate credintele – moschei, manastiri budiste si biserici crestine, palatul cu doua etaje al lui Ogedei Khaan cu zidurile vospsite, si tigla in rosu si verde, fantana gandita de francezul Guillaume Bouchier, in forma unui copac argintiu din care curgea lapte de iapa si vin. Da, asta e, nu ma insel. Am in fata tot ce-a mai ramas din ceea ce era odata capitala asta frumoasa a Mongoliei.

038-014

Nu stiu de ce, nu inteleg, dar la momentul asta ma incearca o depresie majora. Merg inainte, prin iarba, fara tinta. Doar lacustele imi zbarnaie pe langa urechi, in rest liniste. Cu siguranta, e doar urmarea unei proaste documentari socul asta al meu, dar nu-mi revin. Vad cum iarba e crescuta desenand diverse linii ce par a fi ziduri. Cu siguranta ce-a mai ramas din orasul asta e chiar aici, sub pasii mei. Dar se pare ca nimeni nu e interesat sa vada. M-as face arheolog maine, doar pentru a sapa aici. Am impresia ca daca dau un deget de pamant la o parte cu piciorul o sa gasesc toata istoria asta pierduta. Ma asez putin jos. Si pietrele parca sunt altfel. Culeg cateva si gasesc ceea ce cred ca e un cui de potcoava, ruginit. Probabil are vreo trei luni vechime, dar asa cum vad eu lucrurile acum, nu poate fi decat o ramasita de la potcoava unui cal manat de catre un razboinic mongol, acum cateva sute de ani. Plec inapoi spre oras, cu capul in pamant. Unde te-ai dus, cand te-ai pierdut sub iarba, Imperiule?

Ajung in oras si ma infund intr-un Internet Café. Ies dupa o ora, si parca cineva imi spune sa nu mai fiu suparat. Pe cer apare, frumos-frumos de tot, un curcubeu. Tot am o urma de suparare, mai mult nerv de data asta, ca m-a prins in mijlocul orasului, care mai e si pustiu pe deasupra. Nu putea sa vina peste mine cand eram la manastire? Abuzez de obturator si de card, cautand sa scot ce-i mai bun din mine si din curcubeu in situatia data. E o lumina ireala.

038-017

038-018

038-019

038-021

038-022

Ajung la hotel si ma pun pe visat. Doyle de sub geam, la fel. Noapte buna Karakorum, vorb-aia… oriunde ai fi.

Am plecat dimineata cu pofta de asfaltul care stiu ca ma asteapta pana la Ulaan Baatar, unde trebuie sa ajung azi, si cu un sentiment ciudat care s-a instalat in mine, despre care am sa incerc sa-ti vorbesc imediat. Opresc mai intai langa o chestie de cosmar. Draga Perapunzel, sunt fata in fata cu un penis cat toate zilele, care sta tare de cateva sute de ani. E de piatra si legenda spune ca a fost pus acolo, langa o forma de relief care cica ar semana cu ceva ce au fetele si eu n-am, ca sa sperie calugarii greu incercati de pofta de ciocaneala dupa ce vedeau relieful asta. Pe mine nu m-a incercat nimic, inafara de adimiratie si nici nu stiu daca invidie, dar nu cred.

039-001

039-002

Langa putulica, doua sute de metri mai sus pe deal, a doua testoasa care strajuia vechea capitala se holbeaza si ea dezinteresata la mine. Gata cu Karakorum-ul, imi vad de drum.

039-003

Mai am o oprire in drum, la niste dune. Sunt primele chestii de genul asta pe care le vad in viata mea. Ma catar putin, oaaaa, e super. Ma afund in nisip pana peste glezne si dupa douazeci de metri de mers respir ca atletul la finalul maratonului. Schimb niste impresii cu niste francezi, o familie, cu un gipulet, si plec, nu inainte de a ma impotmoli cu Doyle in nisip, din nou ratand la mustata ocazia de a ne imprastia.

039-006

039-004

039-005

Nu e chiar asfalt peste tot. Sunt bucati destul de lungi in care se lucreaza la drum, si e destul de greu, pentru mine cel putin. Dar lupt cu placere, stiind ca e ultima parte a drumului meu, oarecum. E un soi de finish-line acolo undeva, la intrarea in Ulaan Baatar, pe care numai eu si Doyle il vedem. Dar pana acolo mai avem putin de alergat. Mintea imi e bombardata de ganduri acum. Nu prea sunt pe motocicleta, ci ratacit pe undeva printr-un labirint de circumvolutiuni. De-aia si merg inainte cand ar trebui sa fac stanga. Ma uit la Marcel asa, din cand in cand, pentru ca sunt ocupat acum si cu o mini cursa ba pe drum, ba pe langa, cu o Toyota plina cu un familion si foarte hotarata sa-mi arate ca Mongolia nu e locul de calarit motorete. Incep sa inteleg, cand brusc ma vad oprit pe marginea unui rau, pe care masina il traverseaza fara sa incetineasca. Hm… apa trece de jumatea rotilor, deci o sa fie distractiv. Reusesc, cu emotii, cu apa peste scarite, si cu trei muncitori martori la spectacol, care parca abia asteptau sa ma culeaga din apa. Toyota a disparut, asa ca am si eu timp acum sa vad ce tot zice Marcel acolo. Mda, sunt intr-o cu totul alta directie. Opresc sa intreb langa patru personaje care foarte bucuroase imping la o masina. Ulaan Baatar? Inapoi. Yes, doar zece kilometri inapoi. Inapoi prin raul ala cum ar veni. Il trec din nou simtind morcovul si gasesc si drumul.

Merg inainte, e oarecum plictisitor, drum drept pana la orizont, deci timp de gandire. Am in mine o foarte rascolitoare senzatie. Ma chinui sa-mi dau seama ce e treaba asta ce o simt. Si-mi dau seama… e dor. O sa-mi fie dor de Mongolia, deja imi e. Asta e. E un dor de ma mistuie, pe bune. Opresc la o iurta si intreb de airag. Primesc un “da” insotit de rasete, ceva la modul, hahaha, uite-l si pe turistul asta. Da’ nu asta sunt acum. Am oprit nu pentru ca mi-e sete, sau foame, pentru ca nu imi e. Nici macar pofta de airag n-am, si nici gandul ca e ceva sanatos nu e responsabil pentru faptul ca am oprit aici. Vreau pur si simplu sa mai stau cu oamenii astia a caror limba nu o inteleg, cu caprele lor basinoase al caror cap fiert ma mai fugareste din cand in cand, cu caii si camilele si yacii si yurtele lor, sub cerul asta albastru, pe iarba asta verde si noaptea asta a lor plina de stele. Atat vreau. Imi savurez airagul inauntrul yurtei si apoi asist din nou la mulsul iepelor. Trag de fiecare minut, fiecare secunda. Plec de la yurta si opresc din douazeci in douazeci de kilometri. Asa, doar sa ma uit in jur si sa ma minunez, sa trag aer in piept si sa plec mai departe, sa depasesc si sa fiu depasit din nou, cand opresc dupa alti douazeci de kilometri.

039-008

039-009

039-010

039-011

039-012

039-013

E deja destul de tarziu, dupa toate opririle astea, cand de dupa o colina, imi apare in fata ochilor si a rotilor… Ulaan Baatar. Draga Perapunzel, mi se taie tot – picioare, maini, rasuflare, si nu in ultimul rand contactul la Doyle. Pentru ca vezi tu, trebuie sa opresc, ca nu prea mai vad pe unde inaintez. Spune-mi muiere, fraier, spune-mi cum vrei. Plang. Sa-mi fut una, doua, trei, cinci sute. “Acolo”-ul de acum doi ani s-a transformat in “aici”. E chiar in fata mea. Iar atunci e acum. Mi-e greu sa spun cum imi e. Sunt muci. O avalansa de ganduri da cu mine de toti peretii. Prin cate am trecut, si cum. Ma uit la Doyle cel murdar si greu incercat, cu farul lui incruntat, apoi la mine. Toata treaba asta e pe bune, nu? E ciudat, pentru ca nici macar la jumatatea drumului nu sunt, dar am in fata linia asta de sosire, sarbatoarea asta de oras care la cum arata nu pare sa spuna nimic altcuiva decat mie. Sunt DiCaprio agatat de Titanic, si-i urlu marii de verde si munti din fata mea ca I’m the king of the world. Sunt the fucking lizard king, I can do anything… Ma sui calare si in cateva minute trec linia, indicatorul cu Ulaan Baatar. Opresc din nou sa-i sun pe cei dragi.

De-aici… ma-ntorc acasa.

039-014

Ca sa ajung la Oasis, guesthouse-ul recomandat, trebuie sa traversez orasul si e un cosmar. Nici macar nu pot spune ca traficul e nasol. S-ar chema trafic daca masinile s-ar misca. Dar pare ca totul e o imensa parcare. Si n-ai loc sa impingi nici macar o bicicleta. Ajung si la Oasis, trec prin doua baltoace enorme si dincolo de poarta pe care o astept sa se deschida in semn de bun venit vad… noooo, nu se poate. Sunt doua motociclete. Acum un an si ceva, in timpul documentarilor mele disperate, le-am scris un mail lui Lisa si Simon (www.2ridetheworld.com), care trag linii pe globul asta de sase ani, intrebandu-i despre cum inghite un F650GS benzina proasta. Ei sunt? Nu stiu, dar n-as crede. Intru inauntru, parchez, si la mine vine ea. E clar. Ii spun “nu-mi spune. Lisa si Simon?”. Exact. Si motocicletele lor: Tarzan si Tinckerbell. La halul in care mi-e sufletul acum asta imi mai lipsea. E ceva ce simt de foarte mult timp deja. Nu simt, ci stiu. E acel cineva sau ceva care are butoanele in mana si trage niste mixuri de te doare mintea. Inger pazitor, Doamne-Doamne, Univers, Alchimist, Tariceanu, BMW, habar n-am. Dar e acolo, exista, iti spun cu toata convingerea. Degeaba incerc sa-mi revin. Nicio sansa. Sunt efectiv varza.

039-015

Iau ceva de mancare, si pana sa ma schimb, imbracat asa, ca porcul de pe drum, stau la o vorba cu Lisa. Singurul regret e ca nu am ceva cu care sa o inregistrez. Si ii si spun. Au vandut tot, acum sase ani, si au parasit Marea Britanie avand doua motociclete sub cur si un cort drept casa. Imi povesteste despre oamenii care pe care ii intalnesc la tot pasul si care ii invidiaza si si-ar dori si ei sa aiba parte de “un concediu” de sase ani. Nu e chiar asa, si daca chiar iti doresti nu e nimic care sa te opreasca. Daca asta vrei. Dar nu vrei, asta e problema pe care trebuie sa ti-o rezolvi inainte de toate. Si oamenii astia doi pe care-i ai in fata, si pe care crezi ca ii invidiezi, altceva iti inspira ei, nu admiratie, fara ca tu sa-ti dai seama. E teama. E teama, pentru ca ai in fata dovada ca tot ce-ai fost tu invatat pana acum si-ti spune ca nu se poate, totul e o minciuna. Imi arata cortul din curte. “Vezi tu, asta e casa noastra, de sase ani”. Nu e concediu, e doar un alt mod de a vietui. O intreb cand, cum si de ce se opreste o asemenea calatorie. Se termina candva? Imi spune ca daca ajungi la o intersectie cu un drum care duce spre un lac si celalalt doar spre destinatia ta si alegi sa mergi linistit spre destinatie pentru ca in atatia ani ai vazut atat de multe lacuri, aia e, ala e semnul ca trebuie sa te opresti. Simon isi spala motocicleta. Il intreb “de ce speli dom’le motoreta?” si-mi spune: ”m-a mai intrebat cineva asta si i-am zis – tu-ti speli motocicleta cand ajungi acasa? Da. Ei bine, eu sunt acasa.“ Sa spun mai mult? N-am ce. Sunt mut.

Ma bag la nani cam intors pe dos in yurta in care sunt cazat si-mi petrec o noapte cam friguroasa doar cu o patura pe mine. De maine nu se va mai repeta. Sacul de dormit va fi din pus la treaba.

A doua zi incepe cosmarul care se cheama reparatul motocicletelor. Eu cu simeringurile si radiatorul meu spart din nou si Simon cu un simering la motocicleta Lisei. Dar mai intai mergem putin in oras sa cautam ulei de furca si sa-mi ridic eu pachetul de la DHL, trimis de Ion. Ulei de furca niciunde, nu s-a inventat aici, dar Simon are solutia. ATF (Automatic Transimssion Fluid), pentru masini. In Africa a functionat perfect. Pe asta o sa-l gasim usor maine. Cu DHL-ul e ceva de lupta, pentru ca au mutat sediul. Dam si de asta intr-un final. Am simeringuri, disc de frana, placute de ambreiaj, un buson de ulei, cel mai frumos ceas de la Oana si un indicator care-mi arata drumul spre casa, spre Petrila, pe care trebuie sa-l infig in ceva de-aici, opera lui Ion.

Aici, la Oasis, in Ulaan Baatar, sa stii ca am cam pierdut numarul zilelor si ordinea intamplarilor, lucru care nu ma mira deloc, asa ca sa nu ma acuzi de ceva. Recunosc tot. Stiu ce s-a intamplat, dar cand, nici vorba.

M-am luptat impreuna cu Simon prin trafic, fiecare cu motocicleta lui, sa luam ATF-ul asta, am luat-o prin benzinarii, pe trotuar, ne-am trezit sub un pod cu un rau pe care n-am avut curajul sa-l traversam, si apoi in oras, la punctul de sosire pentru Mongol Rally, unde cu niste englezi am fost fortat sa beau o bere. Apoi inca una. Da, e Mongolia. Tot ce stiam pana acum se cam duce naibii, inclusiv principiile mele solide. Ne luptam din nou cu soferii pana inapoi, unde ne apucam de munca. Aici, pe strazi, motorizat fiind e cam asa: mergi linistit, daca cineva vrea sa schimbe banda peste tine o face fara nicio jena si niciun semnal, se trece pe rosu intr-o veselie, iar pietonii sunt iepuri si e concurs care il sperie mai tare pe ala care e pe trecere. A, si claxonezi. Asa, pur si simplu, te bucuri de placerea de a folosi claxonul. Nu trebuie sa avertizezi pe nimeni. E pura placere. Urmeaza apoi o seara molcoma in compania lui Batman de pe ecranul unui laptop mufat la doua boxe mari. Eu, Lisa, Simon, Soren si Bianca – doi tineri nemti veniti pana aici intrun fel de autobuz.

040-001

040-002

Ziua urmatoare ne bagam in motorete pana-n gat, ne ajutam reciproc si totul pare sa mearga. E doar o impresie, pentru ca in cazul meu cel putin, cum repar ceva apare altceva. Acum am si o pana la roata din fata. Asa, stand pe loc. Iar dansul cu pusul furcilor mele strambe la loc a fost de filmat. Eu in fata imping furca cu o mega-scandura, paznicul mongolez trage de furca cu o ranga, si Simon sta calare pe Doyle, pentru ca efectiv il zmucim in toate directiile, si urla intr-un rodeo erotic. “Push, Mihai, oh YEAAAAHHH!!! PUUUUUUSH!!! YOU DIRTY ROMANIAN BITCH!!!”. La momentul asta Simon a devenit total nefolositor, pentru ca abilitatile lui de mecanic au inceput sa fie estompate de nevoia de a respira, intre rasete. De fapt, a fost la fel cu toti.

041-001

041-002

042-002

042-003

042-004

042-005

042-006

042-001

Am mai facut o plimbare pana la baazar, o chestie dincolo de cuvinte, din nou. E un loc de unde poti sa-ti faci o masina din bucati, gasesti fiecare piesa, folosita, normal, plus orice iti poate imagina mintea, de la cizme de calarie, la artefacte, patent, bobina, mancare, chiloti. Iar lumea se calca in picioare. Gasesti orice, numai ca nu e asa de usor. Orice cauti e sigur acolo, dar in aglomeratia asta si nevorbind limba e un cosmar sa gasesti. Eu cautam un fel de inele si niste lanturi d-astea cu lacat mici, de bicicleta, pentru a-mi construi un nou sistem de inchidere a gentilor. Mi-a luat vreo ora sa gasesc ceva aproximativ aproape de ceea ce cautam, dar intors la baza am tras un sistem de inchidere care ar face si pana designerul Hepko & Becker sa-si dea demisia, inlacrimat.

046-006

A urmat radiatorul, cu o noua lipitura, de data asta cu JB Weld, de la Simon, care pare sa si functioneze. Inainte am reparat beleaua cu Poxipol, pe care de-acum incolo pot sa ma si pipi. Pentru ca in loc sa se transforme in ceva solid, cum speram eu, s-a facut un fel de cauciuc, prin care binenteles ca apa a sapat o gaurica. Pe inserat a aparut Paul, un tip cu parul alb si barba, tot din Germania, care a venit pana aici pe o Yamaha Tenere, singurel. Nu prea stie el multe smecherii despre motocicleta lui, dar e curajos, si asta e important. Simon ne invata pe amandoi cum sa ne ridicam motoretele de jos, singuri, fara ajutor, si ne mai preda cateva pretioase lectii de manevrat motocicletele astea incarcate off-road. Apoi bag o plimbare ca pasager al lui Simon pe Tinckerbell, pana in centru la un internet si inapoi.

043-002

043-004

E deja a treia zi la rand cand anunt proprietarii ca mai stau o zi. Si la fel o sa fac si maine, sa stii. Locul asta e ciudat. As mai sta o luna daca vizele mi-ar permite. Lumea, cu tot ce o cunoastem noi, cu principiile ei si cu ce-am fost invatati sa stim si sa credem despre ea, aici e altfel. Fiecare om e un personaj si are atatea povesti in spatele lui. O poveste e tot ce e in jurul meu acum. Ii cunosc si pe Sebastian si Annetta, tot din Germania, tot cu un autobuz. Apare la poarta si povestea numita Tiffany ( www.tiffanystravels.co.uk). Lisa si Simon o cunosc si mi-au vorbit despre ea pana acum, dar nu s-au mai vazut de sase ani. Se plimba singura prin lume, asa, din cand in cand, si cand nu vrea sa fie singura mai ia si cate un pasager. E si cazul acum, cand din spatele ei descaleca o doamna, Annie, care e mama unei prietene de-a ei, din cate am inteles eu. Urmeaza apoi un cuplu calare pe un LC8 din Austria. Ne-am aglomerat in curtea asta, si sincer sa fiu, la ce istorii imi trec pe langa ureci si la ce imagini imi gadila pupilele, simt ca sunt cam pulete printre toti astia, cu ce-am facut eu. E cam concentrata situatia de povesti pe metru patrat.

046-007

M-am trezit dimineata si-am stat cu Paul la o cafea luuunga de tot, urmand sa mergem sa ne schimbam cauciucurile undeva. Pe marginea drumului e plin de baieti care cu asta se ocupa, dar Rene, unul din proprietarii Oasis ne spune ca nu e o optiune. Are si el motocicleta si baietii astia nu prea fac treaba buna. Suntem trimisi la sediul Mercedes, la service, unde baga-mi-as, mi se iau douazeci de euro. Asta dupa ce l-am cautat si-am luptat cu traficul in jur de o ora. Nu ca ar fi mai ieftin in unele locuri in Romania, dar totusi preferam sa cheltuiesc ceva mai putin. Ne intoarcem si vad ca din nou roata mea din fata e desumflata. O dau jos, scot camera. E valva. O schimb si pare ca e ok.

In ultima zi in care spun proprietarilor ca mai stau o zi, reusesc si eu in sfarsit sa o frec. Asa, big time. Ma duc pana la internet, inapoi, mai beau o bere, si tot asa. Seara avem program la comun. E ultima mea noapte aici, prin urmare o sa mergem in oras, eu, Lisa, Simon si Tiffany. Eu plec mai devreme, pentru ca de cand m-am ingropat aici n-am reusit sa vad centrul asta al capitalei decat din mers. Ne dam intalnire in piata centrala peste vreo ora jumate. Ma culege o masina de pe drum si neasteptat de repede ma trezesc in centru. Sincer, nu e mare smecherie centrul inimii Mongoliei, dar ma bucur ca sunt aici.

045-001

045-002

045-003

Casc putin ochii prin vitrinele magazinelor de suveniruri si cand se face ora stabilita ma indrept din nou spre piata centrala. Si stau, si stau, si astept si astept si tot asa, vreo patruscinci de minute, pana rabdarea imi ajunge la capat si plec. Cu siguranta traficul le-a dat punctualitatea peste cap englezilor mei. Cum ma-sa inconjura lumea Phileas Fogg ala, care tot englez e, in optzeci de zile si intra pe usa la fix, n-am sa inteleg. Ma infig intr-un restaurant pe nume Broadway, unde pana sa mi se ia comanda mi se spune sa ascund aparatul de fotografiat, ca unii tocmai au ramas fara, fluturandu-l asa, ca mine. Comand o bucata de carne si niste cartofi prajiti. Vine toata comanda, cu carne si cartofi langa, plus cartofii pe care i-am comandat, fir-ar. Acum am in fata o fleica si o tona de cartofi prajiti. Oricat m-as chinui sa mananc tot, pentru ca platesc, nu reusesc. Ies afara si incerc sa iau un taxi, ca cica nu prea e bine sa te prinda intunericul in capitala Mongoliei, pe strada. Mai multe masini opresc langa mine, de parca pe fata mea scrie ca vreau sa ajung undeva, dar ii refuz. Opreste si un taxi, care-mi cere cam mult. Ii spun ca-i dau jumate din suma ceruta si pare de acord, cu un zambet pe fata care parca spune “na, io am incercat” . Ma aduce pana la guesthouse, dar nu-mi da tot restul, ceea ce se cheama ca m-am cam intepat. Oricum e ieftin, da’ tot nu-mi place. In fine, sunt gata sa sar poarta incuiata cand paznicul apare ca o floare (Regina Noptii) si-mi deschide. In curte sunt Paul, Simon si Lisa, care-mi zic ca doar cinspe’ minute au mai lispit asteptarii mele ca sa ne intalnim. Radem, ca nu ne-a mai ramas nimic de facut, si raman cu Paul la o bere si un coniac pe care-l luase pentru eventuale dificultati in vama, stand afara intr-o bocna de zile mari. Cam asta e ultima mea zi in Oasis.

Dimineata m-a trezit un cosmar, pe la sapte. M-am bucurat ca era doar sub perna ceea ce mi se intampla si m-am culcat la loc. Ceea ce era in schimb pe bune era ploaia marunta pe care o auzeam in acoperisul yurtei. Doua ore, pana ma trezesc, ii dau voie sa-si mai faca de cap. Deschid ochii din nou, la noua, si aud aceeasi rapaiala in surdina. Na, asta e, trebuie sa plec. Imi ia trei ore sa impachetez tot, sa ma imbrac, sa las hartile si ghidul despre Mongolia Lisei si iata-ma imbratisat de aceeasi Lisa, Simon, Tiffany si Paul, care insista cu totii sa mai stau o zi.

046-001

046-002

046-003

046-004

Sunt gata sa ma pun pe drum dupa nu stiu care zile. Contact, urale, va pup, va multumesc, poarta se deschide, plec acasa. Un kilometru merg fara jena, cand, la zece masini in fata mea, un politist opreste toata treaba. Si stau, si stauuu, opresc motorul, ma dau jos. Toata lumea se da jos. Trebuie sa treaca nu stiu ce delegatie oficiala, dl. Medvedev al Rusiei e pe urmele mele, iar aici treaba se face ca la carte. Se opreste circulatia cu o ora inainte, si nici macar pietonii n-au voie sa treaca pe traseul delegatiei, care e impanzit din cinci in cinci metri, pe ambele sensuri de politisti, de zici ca orasul asta e locuit numai de d-astia. De unde i-au scos pe toti, nu stiu. Trece o ora, ma sui pe Doyle, ne punem in miscare, fac stanga-mprejur, sunt la Oasis. Cu locul asta e ceva. Plec maine.

046-005

E perfect, mi-am luat o bere, si sunt pregatit sa frec menta din curte pana la ora culcarii. Urzicile stiu deja ca nu e bine sa le frec, pentru ca m-au muscat o data, cand imi cautam chilotii pusi la uscat si suflati de vant, pe care nu i-am mai gasit. Am gasit doar cate un ciorap din cele doua perechi care stateau si ele pe sfoara, tinand companie chilotilor. Timpul trece mai repede decat ma asteptam. Locul asta pe nume Oasis e o chestie din care am incetat de mult sa mai inteleg ceva. Se lasa noaptea friguroasa peste noi asezonata cu ceva ploicica, iar Lisa si Tiffany gatesc. Sunt invitat la cina de adio, pe care o in compania lui Lisa, Simon, Tiffany si Annie. Mufam din nou laptopul la boxe si ne uitam impreuna la… Mongol. Cam ce sa mai vreau? Poate inca o bere, dupa ce raman singur in compania lui Genghis Khan din monitor, cand ceilalti spectatori pleaca unul cate unul la nani. Astazi eu sting luminile la Oasis. Ma bag in sacul de dormit din iurta in care de data asta dorm singur. Somn usor, bai curte plina de calatori…

044-001

Comments

Comment from meshi
Time September 9, 2009 at 6:53 pm

Wow

Comment from mihai
Time September 9, 2009 at 7:01 pm

sunt sincer bucuros pentru tine. e intre putinele dati cand sunt cu adevarat bucuros pentru cineva. sunt insa trist pentru mine.

sunt bucuros ca ai ajuns acolo, sunt bucuros ca vii spre casa, ca esti sanatos, dar imi e imposibil sa nu fiu frustrat cand ma uit la mine si realizez ca tipul trece, ca pote de multe ori ignor indicatorul spre lac desi nu am vazut nici un lac pana acum..

sunt trist cand vad ca uneori sunt cu nu as vrea sa fiu

m-ai bucurat mult. hai, sa vii sanatos, sa povestesti cu viu grai.

drum bun spre casa.

Comment from mihai
Time September 9, 2009 at 7:25 pm

am fumat si m-am gandit, m-am gandit si am fumat: pera multa minte strica.

o sa fac ceva lipsit poate de etica.. presupun ca o sa iti zica ceva si astia de le-ai scris scrisoarea, dar eu iti voi posta, cu copy paste, ce mi-a scris perapunzela azi:

eu (9/9/2009 2:42:44 PM): ce faci ma? cum fura examenele ?
eu (9/9/2009 2:42:47 PM): ceva rezultate

Ea (9/9/2009 2:42:51 PM): nu
Ea (9/9/2009 2:42:56 PM): ba mihai….* (mihai==eu)
Ea (9/9/2009 2:43:04 PM): am niste emotii…..
Ea (9/9/2009 2:43:13 PM): mihai asta ne a hipnotizat ma…* (mihai==tu)
Ea (9/9/2009 2:43:16 PM): pe bune
Ea (9/9/2009 2:44:10 PM): ….astazi m am bucurat cand am vazut ca inca scrie “draga mihai” * (mihai==destinatarul scrisorii precedente)

eu (9/9/2009 2:44:29 PM): ?

Ea (9/9/2009 2:44:35 PM): pe mongolia ma

eu (9/9/2009 2:44:43 PM): de ce ma, nu iti astepti povestirea ?

Ea (9/9/2009 2:44:54 PM): ba o astept….
Ea (9/9/2009 2:45:00 PM): dar parca e randul meu sa sar in gol
Ea (9/9/2009 2:45:14 PM): ……cred ca am luat o prea in serios……sufleteste

restul e irelevant.

Comment from Andreea Tanase
Time September 9, 2009 at 8:02 pm

Ai ajuns in inima ei, ai reusit!!!! Ma inchin in fata ta :) )
Drum bun mai departe!

Comment from mama
Time September 9, 2009 at 8:26 pm

Draga Mihai
Cesar e tata de juma’ de ora. Printul se numeste Pavel. Sa ne traiasca frumos !!!
Drum bun fiule !!!
PS. Draga Perapunzel
ce bonus mai pune viata pe scrisoarea ta !!!

Comment from Rave
Time September 9, 2009 at 8:40 pm

Oy, oy, Rainbow Chaser, bravo, bah! Sa vii sanatos acasa!

Comment from alexandra
Time September 9, 2009 at 9:00 pm

Draga Mihai,

se inghesuie toate cuvintele sub degete si mi se pare ca s-au scris deja si ca acuma nu mai e nevoie sa le scriu.
dar tot iti zic. stiam putin povestea cu sosirea, din poveste in poveste, la putin timp dupa ce ea s-a intimplat. si azi am stiut cumva ca ea o sa vina la rindul lui Perapunzel, steaua.
draga Mihai, din pozele din ultimele dati mi se pare ca semeni tot mai mult cu altcineva, pe care noi cei de aici nu il cunoastem inca. aduci asa a mongol sau cazac, cumva, ti s-au lungit ochii si mai mult. parca a iesit cineva la suprafata si i s-au suprapus trasaturile peste ale tale cum le stim noi.
cred ca o sa treaca ceva timp pina te vei simti acasa cind vei ajunge aici. si mai cred ca va fi greu de vorbit cu tine de-a binelea fata in fata o vreme. si tot asa cred ca asta e prima calatorie.
cam asta. drum bun spre casa.
p.s. n-as fi vrut sa scriu inaintea copiilor lui Perapunzel, dar daca nu sint prima, e bine :)

Comment from alexandra
Time September 9, 2009 at 9:00 pm

DRAGA PAVEL, BINE AI VENIT!

Comment from Gabi
Time September 9, 2009 at 10:05 pm

Mai Mihai…te rog frumos sa ai grija de tine!

Comment from april
Time September 9, 2009 at 10:29 pm

eu cred c-o sa te intorci in mongolia peste citiva ani.

Comment from Florin
Time September 9, 2009 at 10:44 pm

Ma vere ce sa zic,cam nu prea mai am nimik de zis,inasa,nu stiu de ce cred eu,da asta nu o sa fie prima si ultima ta calatorie.Ce sa mai spun, povestile is foarte foarte tari,jos palaria,te asteptam cu totii, sa ai grija de tine :)

Comment from Perapunzel
Time September 9, 2009 at 11:43 pm

(e multa si frumoasa si cu minuni si e a noastra……da.da.da si e cea mai frumoasa….)

mihai iti mutumim…..am deschis scrisoarea cu teama asteptarii si cu toata incarcatura adusa de cele de pana acum. Am citit pe nerasuflate (lui marius i s au umezit ochii, eu-in transa )…apoi am mai citit, inca o data, mai calm….am mangaiat-o. Ah, si ce liniste cu ochi de mongolez ai lasat peste toate….

iti multumim .

drum bun. te asteptam sanatos acasa

Comment from stam
Time September 10, 2009 at 12:52 am

GO BABY GO, GO!

Comment from WALTER
Time September 10, 2009 at 9:35 am

SEMNIFICATIA RENILOR ZBURATORI

Salut! ti-am scris intr-un comentariu anterior ca am facut si eu o calatorie prin Siberia, pana la Vladivostok…
Renii, pe care ii denumesti cerbi :, sunt foarte importanti pentru polulatiile mai nordice, inrudite cu mongolii. Credinta lor spune ca dupa moarte, sufletul este transportat intr-o calatorie spre lumea cealalta de catre un ren zburator.
Iti urez noroc si sa te poarte renul tau de otel pana la capat, chiar daca da semne de oboseala!

Comment from Alina
Time September 10, 2009 at 12:09 pm

dude, you are amazing. ti-am citit blogul de la inceput, desi nu te cunosc si l-am gasit din intamplare. nu pot sa spun decat ca ma bucur ca ai ajuns unde vroiai, si te-am urmarit cu sufletul la gura, si azi mi-au dat si lacrimile cam pe unde ti-au dat si tie. sa te intorci sanatos…

Comment from Puc
Time September 10, 2009 at 2:34 pm

Nu prea-mi vine sa cred cum ai reusit sa ma faci sa fiu acolo cand ai vazut UB.

Comment from Bob
Time September 10, 2009 at 4:41 pm

cea mai tare faza de pana acum :

“Ma sui calare si in cateva minute trec linia, indicatorul cu Ulaan Baatar. Opresc din nou sa-i sun pe cei dragi.

De-aici… ma-ntorc acasa. “

Comment from 1972
Time September 10, 2009 at 4:54 pm

Felicitari. Excelente si pozele si textele si ideile. Drum bun inapoi.

Comment from alice
Time September 10, 2009 at 6:55 pm

e incredibil, Mihai… esti incredibil, Mihai! vorba lui Mishi: “WOW!”

Comment from Silviu Matei(zis si Ninja)
Time September 11, 2009 at 12:43 am

Citind tot ce ai scris pana aici,si parca uneori si incercand sa simt prin ce ai trecut tu,cu bune si cu rele mi-au dat si mie lacrimile de bucurie,pentru tine si nu pot decat sa-ti spun din inima Felicitari draga Mihai si sa ne vedem sanatosi in Romanica noastra.

Comment from cristi gaspar
Time September 11, 2009 at 11:30 am

Multi din cei care citesc (inclusiv eu) viseaza sa faca ce faci tu acum…dar chiar si cei care au posibilitatea, chiar si lor, le lipseste “ceva-ul” acela care te face sa te urci pe motor singur si sa pornesti.
Sau poate ca este in fiecare dar nu e destul…

Esti incredibil! Numai bine!

Comment from Cosmin
Time September 11, 2009 at 11:46 am

Imi castig existenta cu vorbitul , asta stiu sa fac ce-l mai bine dar…m-ai lasat fara cuvinte…nu stiu ce sa zic…

Comment from Irinuka
Time September 11, 2009 at 1:46 pm

you ARE the Lizard King and you can do everything…

Comment from Amalia
Time September 11, 2009 at 2:50 pm

PJ, citesc si vad tot. Mai cu seama seara, cand ma apuca dorul de departare. E atat de frumos precum meriti. Cu tot dragul, Amalia

Comment from writeman
Time September 11, 2009 at 4:03 pm

mihai, jos palaria pentru una din cele mai faine povesti de pana acum. ma intrebam cum o s-o ma dregi dupa ce ai bagat chestia aia cu: de-aici, ma-ntorc acasa. pare punctul culminant. da’ te-ai dus si mai sus…
acuma hai inapoi! drum bun, si asfalt sub roti!

Comment from sailordana8
Time September 11, 2009 at 4:32 pm

Bucura-te de ceea ce a fost dar gandindu-te la ce va sa fie. Greul abia acum incepe, crede-ma, cei mai grei kilometrii o sa fie aia din tara :) Oricum citind cum se desfasoara traficul pe acolo, chiar nu mai pot sa mai zic nimic despre cel de aici. Keep the cool lume!

Comment from lucian
Time September 11, 2009 at 5:47 pm

sper ca te-ai gandit sa vinzi print-uri la intoarcere :) si sa-ti finantezi astfel urmatoarea aventura…

Comment from maria epatov
Time September 11, 2009 at 5:56 pm

buna,
andreea tanase mi-a spus ca ajungi si in armenia, unde eu sunt sinistrata, si mi-ar face placere sa ne intalnim, asa ca iti dau si nr de telefon 00374.94.53.48.24.sa ma anunti cand ajungi si rezolvam de cazare si alte chestii, fara nicio problema.

p.s. sper ca treci mai intai prin azerbaijan, pentru ca daca ai viza de armenia pe pasaport, azerii nu te lasa sa intri in tara lor.apropos, viza de armenia o iei de la granita fara probleme.daca mai ai nevoie da informatii, trimite-mi un mail si te ajut cu cea mai mare placere.

maria

Comment from Vera
Time September 11, 2009 at 6:59 pm

Din Karakorum nu a mai ramas aproape nimic, s-a construit peste vechea capitala. La muzeul de istorie in UB e o macheta a vechiului oras.

Comment from mircea
Time September 11, 2009 at 7:24 pm

iar sunt mut…
ai harul asta, sa ma faci sa ma pis pe mine de admiratie si invidie…
take care.

Comment from g
Time September 11, 2009 at 11:29 pm

Se confirma: nimic nu e intamplator. Numai ca aici la tine totul e magic! Ma tot gandesc cu emotii cum o sa fie a mea cea de pe urma…Pana atunci, oricum ma tot bucur asa intruna

Comment from Spirit Honda
Time September 12, 2009 at 12:39 pm

Tot ce ai trait tu si felul in care povestesti este plin de emotie. Este ca un film al carui sfarsit nu vrei sa apara. Fiorii de pe sira spinarii – citind – nu au disparut.

Comment from mama
Time September 12, 2009 at 1:13 pm

Mda…………..
Am vorbit azi si am inteles.
Ma-m auzit si pe mine
Drumul spre casa este intodiauna cel mai lung.
Da io trebuie sa te vad, la un momrt dat.
Momentul tau.
DA?????????????

Comment from fcb
Time September 13, 2009 at 12:09 am

noroc!

Comment from LevyNagy
Time September 19, 2009 at 5:50 pm

Iti citesc jurnalul de la inceput. Am tacut pentru ca ma solidarizez cu tine. Stramosii mei (maghiarii) presupun ca au venit din zona muntilor Altai si uneori simt un magnetism care ma cheama incolo.

Si daca tot ai ajuns sa scrii despre “alte sfere” in pagina asta, sa iti spun doar ca Mintea e totul: ai invatat multe despre ea si despre tine pe drum. Zambeste, ai devenit Om! Nu multi au curaj sa faca asta (si macar ca nu ar fi nevoie sa mearga pana la capatul lumii).

Bafta in continuare! ;)

Comment from mama
Time October 1, 2009 at 6:33 pm

Am recitit de forte multe ori scrisoarea asta.

Comment from cristina
Time October 26, 2009 at 1:29 am

incerc sa gasesc o fotografie fara miscare, statica, e corect spus?in care totul sa stea, careia sa nu ai urmeze o miscare si care sa nu fie precedata de o miscare, in care vantul sa nu bata…si calul de piatra sa nu mearga;in care gandul sa sada;
incerc sa gasesc o fotografie fara viata!…

Comment from Adi
Time November 4, 2009 at 2:02 am

Am citit lent de tot scrisorica. Asta ca sa nu pierd nimic nu de alta. Si am revenit de multe ori la anumite pasaje. E intradevar o experienta pe cinste. Si cinste celui care a trait-o.

Comment from bogdan
Time November 18, 2009 at 9:05 pm

intradevar ai facut niste poze frumoase,,,eu sunt insurat cu o fata din mongolia dar nu am ajuns inca in mongolia pentru moment locuim in timisoara

Comment from magelan
Time January 16, 2010 at 4:29 am

Bogdan, poti sa-mi dai emailul tau te rog??
Sau scrie-mi la gepeto_28@YAHOO.COM.
Eu sunt in Mongolia acuma

Comment from alexandra
Time March 31, 2010 at 1:39 pm

ce fotografii frumoase! ce lentile grandangular! ce aparat!! bravos!

Pingback from O fotografie, o piatră pentru suflete | impresii din lumea mare
Time July 21, 2010 at 1:31 pm

[...] Deer Stone. Nişte pietre cu care am avut o relaţie, îmi place mie să cred, specială. Nişte pietre funerare din epoca bronzului, de pe vremea în care se credea frumos că sufletul unui om, după ce părăseşte lumea asta, ajunge la stele pe spatele unei căprioare. Mai multe despre suflete călătoare în scrisoarea pentru Perapunzel. [...]

Pingback from O fotografie, un curcubeu în Mongolia | impresii din lumea mare
Time July 28, 2010 at 1:31 pm

[...] Karakorum, fostă capitala de imperiu, astăzi un orăşel. Am alergat după curcubeul ăsta de naiba m-a luat, că n-a vrut să dea peste mine când vizitam mânăstirea Erdene Zuu Khiid. Mai multe în scrisoarea pentru Perapunzel. [...]

Comment from Rareshu
Time September 17, 2010 at 4:27 pm

Sper sa nu conteze ca am descoperit relativ recent blogul asta. Nu are sens sa mai zic cit de criminal este. (sint doar in asentimentul tuturor cred): poze, povestire, ce mai TOTUL. Plecind totusi de la likul 2ridetheworld.com, am descoperit pozele tale Mihai postate in jurnalul lor. Nu au mentionat nimic depsre tine, dar pozele sint edificatoare.
http://www.2ridetheworld.com/diary_mongolia_1st_chapter.htm
Oricum, iti multumesc ptr minunata calatorie oferita pana acum. Lectura continua!

Pingback from Masa de disecat fotografii – Page 185
Time October 27, 2011 at 12:37 am

[...] stie sa-mi spuna si mie ce obiectiv s-a folosit la realizarea fotografiilor din linkurile astea ? MONGOLIA Ro-srb-mne-hr-bih-slo-it-de-a-h – Comunitatea Motociclistilor din Romania – Page 2 e vorba doar [...]

Comment from obdzojym
Time March 10, 2013 at 12:01 am

modest formal dresses still has both impellers in it. white prom dresses
louboutin uk uvnyjbtj These are mostly lottery seekers looking for the get rich quick pill who have no experience with marketing or running a business. hxfjvoiz mulberry handbags outle

Comment from dosage of lasix
Time May 7, 2013 at 10:41 pm

Non-specific Data About Furosemid

Comment from champix
Time November 11, 2014 at 12:19 pm

Inclusive News Almost this product

Comment from cat vines 2015
Time January 13, 2015 at 3:43 am

What’s up, constantly i used to check blog posts here early in the daylight,
because i love to gain knowledge of more and more.

Comment from acyclovir
Time March 28, 2015 at 9:29 am

What to do? I entertain such a situation. My whisper suppress and I as a matter of fact do not recognize each other, vouchsafe constantly, he call up me names, and I engulf it all and is sheerest weak-kneed of losing it!

Pingback from Cai sălbatici pentru anii ce vor veni | Hanul unei alte Ancuțe
Time December 24, 2016 at 9:37 pm

[...] om modest, cu spirit de aventură, cu o tonă de curaj şi cu talent la scris şi la pozat – Mihai Barbu. Ah, 2009! Epoca de glorie demult apusă a blogurilor şi a bloggerilor… Ce frumos şi ce [...]

Pingback from Cai sălbatici pentru anii ce vin | Hanul unei alte Ancuțe
Time December 24, 2016 at 9:48 pm

[...] om modest, cu spirit de aventură, cu o tonă de curaj şi cu talent la scris şi la pozat – Mihai Barbu. Ah, 2009! Epoca de glorie demult apusă a blogurilor şi a bloggerilor… Ce frumos şi ce [...]

Pingback from Hanul unei alte Ancuțe
Time December 24, 2016 at 9:54 pm

[...] unui om modest, cu spirit de aventură, cu o tonă de curaj şi cu talent la scris şi la pozat – Mihai Barbu. Ah, 2009! Epoca de glorie demult apusă a blogurilor şi a bloggerilor… Ce frumos şi ce [...]

Write a comment