MONGOLIA

Am fost trezit pe la opt dimineata de catre o barja sau ceva asemanator, care trecea pe rau si facea un scandal monstru. Ma numar, sunt intreg, Doyle e la locul lui, cerul e inorat in schimb, uf… Dar az-noapte cred ca a fost chiar caldut, pentru ca observ ca am desfacut fermoarul de la sacul de dormit. Ma apuc sa strang repede tot, pana nu apare vreun impediment care n-a avut timp toata noaptea sa ma inoportuneze. Sunt aproape gata, cand pe carare apare o masina. Trece de mine, se intoarce si opreste zece metri mai incolo.

Coboara un domn imbracat in blugi, cu sapca. Ma intreaba ceva din deparatare. Asta-mi place la rusi – ca te vad, e absolut evident ca in buletinul tau scrie alta tara decat a lui, si cu toate astea fiecare formuleaza o intrebare de cinci minute, in rusa, fara nici cea mai mica urma de jena, si se vede clar in ochii lor ca se asteapta sa le si raspunzi. Sau dialogul poezie pe care deja il stiu pe de rost, si anume, citez absolut fonetic acum: Odcuda iedish? Romania. Aaa, Germania? Niet, Ro-ma-ni-a. Aaaa, s’Rumun? Aha. Aaaaa… Ii raspund omului meu cu traditionalul ne ponemayu. Se apropie de mine, de fapt ne apropiem reciproc. Ii spun de unde si cum, si numele si seria de la pasaport. El e Volodea, un tip in jur de vreo cinzeci de ani, cu un suflet de o mie de ori mai mare decat anii astia. Isi da ochii peste cap cand ii spun de unde vin si unde ma duc si-mi raspunde ca el a venit doar sa pescuiasca putin. Pleaca si se intoarce cu doua gogosi. Se asigura ca am priceput ca sunt facute de sotia lui si pleaca spre masina. Se intoarce cu doua bomboane si o cana de ceai fierbinte. E atat de simplu in generozitatea lui Volodea asta al meu… doua bomboane, ce sa fac eu cu doua bomboane decat sa le primesc cu tot sufletul meu? Incepe sa umfle o barca, timp in care eu termin de impachetat tot bagajul. Ma duc sa-mi iau la revedere.

Ne strangem mainile prieteneste si ma intreaba daca nu vreau sa vin cu el cu barca, la pescuit, ca mai are o undita. Nu Volodea, ca am de mers azi. Sau aaa, ia stai ba Mihai, ca iara esti tampit. Unde Doamne iarta-ma ai de mers atat? Ce te impinge din urma si de ce trebuie sa ajungi astazi undeva? Raspunde si tu la una din intrebarile astea si poti sa pleci. Nu pot sa raspund. Volodea, serios? Da. Gata, aduc tankbag-ul, geaca si le bag in portbagaj. Apoi cizmele, si primesc in schimb niste cizmulite. Par mici, dar imi sunt bune. Ahoi, we’re sailing!

Ajungem pe la jumatatea raului, ceea ce e departe si Volodea imi arata care-i smecheria cu pestii astia. Dupa zece ani de cand am plecat de-acasa, tin si eu o undita in mana. Dar mai intai vreau sa vad si sa pricep tehnica ruseasca. Vrem sa fentam pestii cu niste muste artificiale, facute de mana colegului meu de barca. Prima jumatate de ora e liniste. Nici un peste nu vrea sa sara din rau in barca. Apoi incepe sa miste cate ceva. Lipani – asta prindem azi. E un peste care mie-mi place mult, nu la gust, ca pe el si pe patrav nu-l mananc, doar asa, de el. Ii mai spune si “cimbrisor” pe la noi, si e atat de sensibil incat daca ai pus mana pe el, degeaba ii mai dai drumul, ca e jumate’ mort. Volodea prinde unul, doi, trei. E timpul sa incerc si eu, dar degeaba (si intre noi fie vorba ma simt mai bine ca e asa), pentru ca eu mai mult invat mustele astea sa inoate. Vreo doua ore cred ca trec. Eu, Volodea si lipanii. Eu nimic, lipanii ma refuza cu determinare. Volodea mai agata unul si-mi da mie undita sa-l scot, ca sa simt si eu o emotie pe ziua de azi. Ce sa mai scot, ca pana si asta se duce, scapa cumva din carlig. Bravo Lipane! Victoria Lipan! Pentru ca raul ne-a dus undeva putin in aval, si fundul apei nu mai e acelasi, mustele lui Volodea se agata undeva si firul lui se rupe. Recuperam pluta, fugarind-o cu barca, si ne intoarcem la mal.

Profit de nesansa asta si spun ca o sa plec. Volodea al meu nu e suparat pentru ca are o intreaga colectie de muste cu care va repara beleaua. Mai servesc o gogoasa si o cana de ceai, si dupa imbratisari sincere, uite-ma calare. Multumesc, Volodea! Nici nu-ti imaginezi cat de mult.

Trec podul din nou, dar Marcel care intre timp s-a mai trezit din starea de lesin imi zice ca nu pe acolo. Asta ar fi centura, care ma duce direct spre Novosibirsk. Dar eu mai intai trebuie sa rezolv problema banilor, deci spre centru cu mine. E frumusel oraselul asta, sau am ajuns eu sa apreciez orice urma de civilizatie, nu stiu. Cu greu vad un bancomat si scot ceva banuti, cat sa nu mai fiu in curu’ gol, ca oricum si cardurile sunt goale, si nu pot sa fac nimic, pentru ca nu mai am baterie la telefon sa le umplu.

Ies din oras. Se iese pe un fel de autostrada, iar in fata uraaaa – e negru. Din stanga sufla un vant atat de puternic, in rafale, incat aproape ca ma impinge de pe drum. Trag in prima benzinarie sa ma costumez, ca nu e de gluma cu ce vad in fata. Nici nu apuc bine s-o fac, ca toarna orizontal. Neah, nu plec pe furtuna asta. Mai stau zece minute pana vad ca se mai linisteste si plec si eu. In continuare ploua, si in zece kilometri de cand rulez simt primul firicel de apa in cizma dreapta. Apoi stanga, dupa inca zece, am reusit! Degetele mele de la picioare iara inoata, scufundate. Dupa vreo alti cinzeci de kilometri opresc sa beau si eu cafeaua pe ziua de azi. Imi iau si ceva de mancare, tot oua ochiuri. Ies afara la aer, pentru ca mai scoate si soarele putin capul din nori acum, iar de plouat se pare ca nu mai ploua. Il cunosc, in timp ce mamanc pe… nu stiu, ca nici asta nu s-a recomandat. E un patruped negru, suplu, plouat si ciufulit. Si din nou ma bucur ca pot sa vorbesc cuiva in romaneste. Nu-mi dau seama daca intelege sau doar se preface, ca sa mai primeasca o bucata din portia mea de carne. Sa-l vezi al nabii ce tehnici de manipulare stie. Terminam impreuna tot de mancat si ii explic ca gata. Pleaca, si se duce dupa un colt de unde ma pandeste, si cum fac un gest mai ciudat, pac, e langa masa, sta in fund si se uita lung. N-am dom’le, ti-am spus ca n-am. Iara pleaca, iara ma pandeste, crezand ca ce i-am spus pana acum e amageala si pac, iara langa masa, vanturand coada. Inafara de niste mangaieli pe bot, din pacate nu-l mai pot ajuta cu nimic. Ne salutam si-l las langa masa de pe care probabil va trage jos farfuriile din care am mancat, si fug, ca nu vreau sa fiu martor sau partas la scandal.

Cand plec de aici se intampla ceva foarte ciudat. E ca si cum cineva a ascapat mana in robinetul de frig. Se face nu treptat, ci dintr-o data, bocna. Frig rau. Cred ca sunt undeva putin peste zero grade, cerul e plin de nori, si sunt atat de jos incat ma astept sa dau cu capul in ei. Mai mult de saptezeci de kilometri, oricat as vrea si oricat as stii ca am mult de mers azi, nu pot. Nu-mi mai simt mainile deloc. Manerul meu incalzit nici la maxim nu mai face fata. Opresc pe dreapta la un café si ma conversez cu un domn care prepara gratare si care la fiecare intrebare a lui la care ii raspund ca nu inteleg se amuza teribil si-mi trage una amical peste umar. Imi agat manusile la incalzit pe cosmelia de fript carne. E mai tare decat orice maner incalzit pe lumea asta. Mai vine un prieten de-al lui, apoi un baiat care e stundent la Tomsk, e din Krasnoyarsk si acum merge la studii, anu’ trei la politehnica, care ma atentioneaza ca pana la Novosibirsk sunt trei statii de politie, prima la cinzeci de kilometri si urmatoarele doua n-am mai retinut. Ne despartim prieteni si…

E ger. Mainile mi-au inghetat la loc dupa vreo douazeci de kilometri. De picioare nu mai zic, care pe langa faptul ca e frigul asta in jur, mai sunt si scufundate. Trec cinzeci de kilometri si vad primul cuibusor de politisti. Normal, daca l-am vazut eu m-au vazut si ei. Mihai, trage pe dreapta. Sunt destul de relaxat, dar nu suta la suta. De unde sunt? Romania.

Apoi el – bla, bla, bla, bla.
Ne ponemayu.
Bla? Bla-bla, blaaaaa, bla! Hahahaaa.
Ne ponemayu.
Da? Hahaaaa, bla-blaaaaa-bla-la?
Dom’le, am zis ca ne ponemayu, ce mama naibii, nu ne putem intelege?
Documente?

Le ia la puricat, mi le da inapoi si din nou blabla, blaaaa, bl-blaa! Deci pot sa plec? Da doar jumate din cap afirmativ, parca putin deranjat de faptul ca nu s-a lasat cu cadou intalnirea noastra. Ha, am scapat.
E un frig de crapa oasele-n mine. Mainile nu le mai simt absolut deloc. Mai opresc dupa cativa zeci de kilometri sa fac o poza ca sa-mi aduc aminte, si sa pun manusile la incalzit, inghesuite in motor. Astazi, in halul in care ma simt, nu campez nici daca trebuie sa merg pana in Romania dupa un loc de dormit.

Deci dam startul la cautarea de gastinitsa, ca asa se cheama locurile astea de pe marginea drumului unde dorm eu si baietii, am aflat. Trei, doi, unu, start. Gastinitsa – cinci sute de metri. Mai sa fie. Dupa ce ieri am alergat trei sute de kilometri si am sfarsit campand, acum sare pe mine asa? Am gasit, sunt inghetat, dar inauntru e caaaaald.
Nu stiu daca e oboseala acumulata, sau daca nu cumva pun de-o raceala, pentru ca nu prea mi-e bine, fizic vorbind. Psihic, hai lasa, psihic sunt pitbull. Intelectul meu musca. Si fizicul, din perna, chiar acum…