MONGOLIA

Dimineata am plecat de la cuibusorul meu cu caldura in jur de zece. Am servit ceva gogosi cu carne la micul dejun, si dupa ce am shimbat niste replici lipsite de inteles cu niste muncitori adunati in jurul motocicletei, am taiat-o.

Ma prind inca dinainte sa ma sui in sa, ca cel putin la capitolul bocna ziua de azi nu difera cu nimic fata de ce-a fost ieri. Siberia isi ranjeste coltii de gheata din nou. Doar ca azi am avut grija sa scot la inaintare manusile de iarna, pe care le-am luat cu mine, la mare inspiratie. Na Siberio, fac io ceva pe dintii taii sticlosi! Sunt pe drum si cu siguranta nu prea reusesc sa fac ceva-ul promis, pentru ca din cinzeci in cinnzeci de kilometri trebuie sa opresc sa pun manusile pe motor, la incalzeala. Bine macar ca peisajul nu mai e ala apasator de acum cateva sute de kilometri, si ma simt totusi mai in largul meu. Adica mai trece cate-o masina, ma mai depaseste cate un grabit, in fine, e lume.

Astazi ma asteapta Eugenyi la Novosibirsk, iar planul e sa-l sun cand mai am vreo o suta de kilometri pana la el, sa vedem cum facem sa ne gasim. Va fi simplu. Am doar de schimbat uleiul si de cumparat un nou spray de lant, iar Eugenyi mi-a zis ca nu e nicio problema, ca doar ma indrept spre capitala motociclismului siberian.

Ajung la un café, la cam vreo optzeci de kilometri de Novosibirsk si opresc sa manac ceva si sa-l sun pe prietenul meu. Bag un bors, ca sa nu ma complic, si ies afara la aer. Dupa mine vine bucatareasa. E micuta, bondoaca, si toata un zambet. Ma intreaba daca am la mine vreo icoana, sau daca cred in Atotputernicul, sau cel putin asa inteleg eu, pentru ca scoate de la piept colectia ei de icoane. Hm, ti-ai gasit cu cine sa te pui la masurat teancul de cele sfinte. Ia uite aici, la baiatu’: ditamai icoana cu Preacuviosul Serafim de Sarov, de la Gabi si Cristi, “Talismanul” – carticica de rugaciuni de la bunica mea, ingerasul care nu a parasit tankbag-ul de cand calaresc eu calul asta alb, ca sa nu mai spun de cele doua medalioane de la gat de la Ortansa si Alex. Sunt blindat. Si cu toate astea… mmm, nu prea impresionez. Mai scot, ca o ultima incercare de a castiga, dintre acte, “Rugaciunea pentru Calatorie” care la fel, s-a plimbat cu mine peste tot pana acum. Opaaa… asta parca mai trage balanta in favoarea mea. Pupilele doamnei se dilata putin, ia icoana in mana, ma intreaba ceva, si pana sa ma dezmeticesc o baga in teancul ei, teancul inapoi in buzunarul de la piept, multumeste si se face nevazuta. Pfff… parca mi-a luat cineva cheia franceza din trusa de scule, asa ma simt. Si ce sa fac, sa ma duc dupa cucoana si sa-i spun sa mi-o dea inapoi? Cum ar fi asta? Pai frumos ar fi? Plus ca daca icoana a plecat de la mine, inseamna ca stia ea ceva. Nu ca n-as mai avea eu nevoie, dar ca poate cineva are mai multa nevoie decat am eu.

Bun, deci ce-a mai ramas de facut? A, sa-l sun pe Eugenyi si sa-i zic ca pe locuri, fiti gata. Nu apuc sa formez numarul ca disparitia icoanei mele incepe sa doara. Ma plimb putin in jurul lui Doyle si constat ce nu prea aveam chef. Asta, prima chestie, nu mai e surpriza nici pentru mine, nici pentru el – radiator spart. Se vede doar putin lichid de racire, deci e proaspata treaba. Inca n-a apucat sa se imputa. In schimb, si asta e o treaba de care n-aveam nici cel mai mic chef, desi o anticipam pe undeva in drumul asta – pompa de apa. E un orificiu pe unde daca vezi ca picura, e clar, ai pus-o. Si mi-e clar, am! Ma scarpin in cap in timp ce formez numarul lui Eugenyi. S-a dus naibii din nou planul meu de a sta doar o noapte. Brusc, asa, intr-un minut. Griji prea mari nu-mi fac, pentru ca ma descurc cu toate problemele pe care le am, doar ca e cam mult de munca. Iar pompa aia de apa e ceva ce numai cand ma gandesc imi vine sa iau avionul acasa. E atat de simplu de schimbat, doua garnituri, dar ca sa ajungi la ele trebuie sa dai capacul din stanga al motorului jos. Si aia, pe cat de simplu suna, pe atat e de complicat. Din cauza unui anume neamt sau austriac, sau ce-o fi fost el, care cand a gandit motorul. a tras o conducta de ulei careia ii mai lipsesc exact doi muilimetri ca sa te lase sa scoti capacul asta. E, daca l-as prinde eu pe omul care-a facut tampenia asta, l-as felicita cu suturi in cur. Inainte sa plec, cu Alin si Ciprian ne-a luat cateva ore toata manevra asta, si eram trei. Acuma asta e, o facem, n-avem de ales. Pentru Doyle, pan’ la capatul lumii! Si inapoi.

Ii dau vestea proasta lui Eugenyi si insist ca as vrea sa stau la un hotel, pentru ca nu vreau sa stau pe capul lui. E si el om si ma simt prost, ca si eu sunt, cred. N-am cu cine sa ma inteleg. O sa stau la el pana terminam treaba. Bine.

Ajung la Novosibirsk. Sunt asteptat cu cativa kilometri inainte, cand imi era lumea mai draga, de ploaie. Cu noroi aruncat pe vizor de catre masini, bestial. Marcel ma duce pana la piata Lenin, fix in centru, de unde vine sa ma culeaga Eugenyi. Imi spune scurt ca mergem sa schimbam uleiul si sa vedem ce mai putem face. Staaai, stai, sa te pun la curent cu noua situatie, ii spun. Aha, da un telefon. Mda, pai mergem acasa, faci un dus, eu trebuie sa merg la antrenament si apoi, cand ma intorc, trecem drumul la bar. Ha, ce simplu, perfect! Deci Doyle o sa fie bine. Fac dusul de rigoare, si pana sa plece Eugenyi ii spun ca ies si eu la o plimbare si ne vedem peste doua ore direct la bar, ca stiu sa ajung. Iau laptopul cu mine cu gandul sa scriu ceva ganduri la o cafea pe undeva, si apoi sa ma duc la Irish Pub-ul lui Eugenyi mai devreme, de unde sa-i dau un sms lui Richard, placatorul meu de Beatles din Liverpool si sa ma zbenguiesc cu el pana vine Eugenyi. Nu gasesc nimic spectaculos, asa ca dupa o ora de batut trotuarele, deschid usa carciumei unde de mult asteptam sa ajung si, la bar… Richard. Se uita la mine, casca ochii si “you’re still here?”. Eu la radul meu “You? Still here?”. Ma asez langa el si incep sa-i insir istorii mongoleze, cu drum prost, oameni frumosi, locuri frumoase, toata povestea asezonata cu fotografii pe ecranul laptopului. E clar. “Gheroi” – asta sunt. Sunt gheroiul lui Richard. Adica pe romaneste “erou”. Imi spune ca m-a vorbit peste tot, a spus tuturor ca s-a intalnit cu unu’ care mergea pe motocicleta din Romania pana in Mongolia si inapoi si ca le-a zis la toti ca eu sunt gheroiul lui. “Serioja, give this guy some vodka!”. Vodka aterizeaza in fata mea, fara sa pot sa zic sau sa fac nimic. Richard al meu e cam de multisor aici si n-a stat degeaba. E manga. Imi vorbeste numai in rusa. Ce-o fi zicand el acolo, habar n-am. Uite-asa, singura mea sansa de a ma intelege cu cineva, vorbitor nativ de engleza, s-a dus in pastele ma-sii pe Volga-n jos. Il tot atentionez ca as aprecia tare mult daca ar vorbi in engleza, sa pot pricepe si eu ceva, ca oricat de gheroi as fi, rusa asta ma depaseste, mai ales asa, cu accent englezesc. Apar diversi, si tuturor Richard ma prezinta ca “Mihai, my gheroi”. Gheroi in sus, gheroi in jos, eu sunt. I’m Richard’s gheroi, unu-doi, spasiba balsoi! Mai vine niste vodca, apoi, ca sa nu uit ce-am visat tot drumul, imi comand un rom Bacardi, apoi bere si tot asa. Richard decide ca e timpul sa ma paraseasca, pentru ca oricat s-ar chinui, numai rusa ii iese pe gura.

Iese pe usa si intra Eugenyi, care mai toarna si el in mine vreo doua beri, dupa care, ghici ce? Pai… hac, exact. Nu mai pricep nici eu mare lucru. As vorbi in rusa, daca as putea sa leg doua cuvinte. Plecam, si urmatorul lucru, sunt in pat si camera se invarte. Zici ca sunt pompa de apa la patru mii de ture. Asa ma simt, si ca e o conducta de ulei proiectata de un inginer tampit care ma impiedica sa ma duc pana la baie sa rezolv problema barbateste. Gheroi-ul nostru, draga Mircea, e muci. Adoarme ca un prunc. Nici de visat nu mai e in stare.

Dimineata e si mai greu. Acum sunt mega-gheroi. Pentru ca am un mega-cap. Haaaahaaa, ce deja-vu ma incearca. M-am mai trezit o data pe aceeasi canapea, in urma cu o luna, avand exact aceeasi senzatie de bine. In dimineata asta trebuie sa vina sa ma ia Alek, sa-l culegem pe Doyle din parcare si sa mergem la garaj unde sa ne facem de cap. Suna Eugenyi. Aleck e jos, ma asteapta. Aaaahhh… ce-ar mai fi mers douas’patru de ore de somn. Cobor, aaaahhhh, cu cine-a mai inventat si scarile in spirala, si ma intalnesc cu Alek, care e cu masina. Ne salutam si… parca ma uit in oglinda. Are aceeasi privire cu mine. Facem un scurt schimb de carti de vizita, in vorbe. Ii spun ca bere, rom si vodca. Si el se recomanda – doua sticle de sampanie. Perfect, gandim la fel. Luam armasarul, si nu-ti spun ca drumul pana la garaj a fost rodeo. Daca nimeream cu gura intr-o fiola cred ca plesnea. Remarc relaxat ca, in timp ce asteptam la semafoare, din Doyle iese fum. E radiatorul care curge ca Dunarea. Acum sa-ti spun ceva. Probabil ca altul in locul meu l-ar pizdui pe baiatu’ asta de naiba l-ar lua, la cate necazuri pare ca face. Eu in schimb ma minunez, ma minunez si nu incetez sa ma minunez cum mama naibii le face exact cand ajungem in locul in care le putem repara, si nu-mi face asta in pustietatile astea prin care tot trecem impreuna. Asta e, baiatul meu mie imi pare ca se abtine. Manca-l-as eu pe el! Cred ca sunt singurul posesor de autovehicul care crede ca e simpatic atunci cand se strica. Si zici ca nu e viu, a?

In drum spre garaj oprim sa luam ulei si spray de lant. Gata, am bifat-o si pe asta, si usa garajului se deschide. Mai intai Alek imi spune ca in conditiile astea nu se poate munci, si ca ar trebui sa trecem drumul sa luam un pui si niste kefir. Superb, calea spre succes ne e asigurata. Zis si facut, sa ne fie de bine. Prima manevra, radiatorul jos. Il mufam la compresor si surpriza – doua gauri, una langa alta. L-as putea lipi cu ceva solutie, dar Alek imi recomanda sa ma las pe mana lui, sa duca radiatorul la un mester care sudeaza in aluminiu, la patruzeci de kilometri afara din oras. Ok, intre timp eu o sa scot uleiul si o sa incep chinul cu pompa aia de apa. Apare sa-mi tina companie Denis, pe care-l stiu de cand cu festivalul de acum o luna. Imi place tare mult de el. Seamana putin cu unchiul meu Titi, asa, la cum vede lucrurile. Nu vorbeste engleza, dar ne intelegem surprinzator de bine, si nici nu ma mir. Ii arat ca trebuie sa schimb pompa de apa si prin urmare sa dau capacul de la motor jos, doar ca e… problem. Se uita mirat si ne apucam de desfacut. In doua minute am capacul in maini si in fata pe Denis care da din cap dezaprobator si zice ceva de genul “mda… problem, ce sa zic”. Ma tin tare pe baricade si ii spun ca asta da, am fost norocosi ca a iesit usor, dar o sa ne prinda ziua de maine incercand sa punem capacul la loc. Peste alte cinci minute ma uit la capacul pus la loc si am parte de acelasi dezaprobator “mda… problem, sigur”. Nu stiu cum am reusit, dar neamtul ala cu conducta lui tot tampit ramane. Am pompa de apa noua, vine si Alek cu o broderie artistica in radiator, si-l punem la loc. A, mai e ceva, daca tot suntem aici. Rulmentul meu de la roata din fata, problema mea, care o am de cand il stiu pe Doyle. Fostul proprietar, in maximul interes pe care l-a manifestat pentru intretinerea motocicletei, a mers cu un rulment gripat, care a sapat o frumusete de sant in butuc. Ne cam uitam la roata si ne scarpinam in diverse parti ale corpului. Vine Godzilla, presedintele Honda Goldwing Club din Novosibirsk, care stie ce-i de facut. Draga Mircea, roata lui Doyle ma lasa singur astazi putin, pentru ca pleaca in vizita la o fabrica de armament sau avioane, n-am retinut exact. Acolo baietii cica daca vrei orice piesa, un carburator, orice, ti-l fac ei. Apoi zic mai mult in treacat ca si farul meu e desprins dintr-o prindere si cam vibreaza, dar nu cred ca e vreo problema majora asta, si oricum, e destul de multa munca la vreo doua suruburi care sunt cam problem de pus la loc. Nu apuc sa termin de zis asta, ca farul meu e dat jos, reparat si pus la loc, scena urmata de dezaprobarea consacrata a lui Denis – “mda, problem, da”. Ne luam la revedere de la Doyle, si dupa o zi de munca se ia decizia ca sfarsim cu totii la Eugenyi acasa, inotand in bere. Shit, nu din nou.

Ma spal pe maini, ii spun lui Doyle noapte buna si ma sui in masina cu Alek si Yura. Plecam spre piscina cu bere. Suntem in mers. Stai asa… am parte de un intermezzo din-ala de care am avut cateva pe drumul asta al meu, un moment cand ies din mine, si ma duc undeva in sus, si-l las pe Mihai zambind tamp si privind in gol. Sunt pe locul din stanga al unei masini care are volanul pe dreapta. Eu, Alek si Yura. Afara ploua, cerul e gri, si e timpul ala al zilei cand se intuneca si ziua incepe sa se ingane cu noaptea. Traficul e destul de aglomerat. Asteptam la semafoare, si chiar si atunci cand prindem o bucata fara nimeni in fata noastra nu ne grabim. Stau cu capul spriijinit de geam si vad ca, desi m-am spalat, inca mai sunt murdar pe maini. Am muncit toata ziua sa-l fac bine pe Doyle al meu, care a muncit si el doua luni sa ma aduca pana aici iar acum e undeva ascuns intr-un garaj si-si trage sufletul, jumatate desfacut, dar bine. Sunt la cateva mii de kilometri de casa. Am fost si mai departe. Atat de singur, si nimeni nu vorbeste. Doar stergatoarele danseaza lasciv, intr-un ritm lent si plictisit pe parbriz. Si peste toate astea, din boxele masinii se aude:

Spasiba, viata pe Pamant…