Main menu:

Site search

June 2017
M T W T F S S
« Oct    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

KILOMETRICII

Categories

Tags

Draga Oana,

Hai ca ziua de azi si kilometri tai au inceput in forta. Cred ca atunci cand m-am ridicat din pat am pus mai intai piciorul stang jos, alta explicatie nu am. La opt fix ma holbam in ceas. A fost bine, pentru ca oricum baietii de pe santierul de sub balcon au inceput roboti juma’ de ora mai tarziu. Am servit cu pofta sandwich-ul pe care l-am luat ieri de la supermarket si, cu bucurie ca ma asteapta o zi minunata, am golit si o bere, asa, in deschidere. Ma dau jos din pat si-mi fac vant pe usa, cu pasaportul in buzunar, sa ma duc sa-mi inregistrez viza asta. Cica e simplu, ghidul cel putin asa zice, si o am de partea mea si pe tanti de la receptie, care ieri a promis ca ma ajuta. Doar ca uite, nu numai ca iarna nu-i ca vara dar nici ieri nu e azi, iar la receptie ma asteapta alta domisoara, care nici macar nu vorbeste engleza. E primul semn cum ca situatia are sa se imputa grav.

Reusesc totusi sa spun ce am de gand sa fac azi si obtin o adresa pe o bucatica de hartie, unde mi se spune ca ajung usor cu un taxi. Taxiurile stau aliniate in fata hotelului, pana aici nimic iesit din comun. Imi ia patru sute de unitati din moneda locala, adica vreo trei dolari drumul pana acolo. Ajung la o cladire care nu spune nimic, si de la prima usa la care bat, fluturand pasaportul, mi se spune sa incerc in cladirea de langa, si asta la fel de urata. Sunt la sediul politiei cred, ca toti sunt in uniforme pe-aici. Ajung la un ghiseu, cu o usa metalica, spun ca tot ce vreau de la ei e o stampila si usa mi se deschide, aratandu-mi-se capatul holului. Aici sunt invitat sa iau loc pe un scaun, vreo zece minute, pana apare o domnisoara in uniforma, care e gata sa-mi rezolve problema. Imi ia pasaportul, ii spun ce vreau, pleaca si revine peste alte cinci minute. Nu e bine. Mie-mi spui? Ma gandeam eu ca n-o sa fie chiar atat de usor. Imi tot arata ca pe viza scrie la capitolul “Organizatia care ma invita” – Caspian Travel Agency, si totodata ma intreaba unde stau. La Hotel Gratska. Bun, ce inteleg eu din rusa asta in care mi se vorbeste e ca trebuie sa aduc invitatia cu care am obtinut viza si o chitanta de la hotelul unde stau.

Pfff… iara taxi, iara inapoi la hotel. La asta in schimb ii dau trei sute. La hotel explic ca am nevoie de chitanta, si dintr-una din gentutele lui Doyle scot si scrisoarea de invitatie. Inapoi la taxi. Cat? Cinci sute. Ba da-o-n ma-sa, ce, s-a scumpit? Nu! Patru sute? Bine, hai. Sunt inapoi la politie, unde iara sunt invitat sa iau loc. Dau actele din nou. Acum ar trebui sa fie ok. Mi se iau actele, o vad pe mica politista cum le plimba dintr-un birou la altul, se intoarce. Nu e bine. Am numarul de la hotel? Da. i-l dau si suna acolo. Vorbeste cateva minute si incepe sa-mi fluture hartiile prin fata, explicandu-mi in cea mai pura rusa de ce nu e bine, si de ce am nevoie ca facem sa fie. Ma uit ca boul, nu inteleg absolut nimic. Imi arata ca pe invitatie scrie Almaty si noi aici suntem in Karaghanda, si pe chitanta de la hotel ca scrie doar o zi. Cate zile stau? Doua. Pai si de ce nu scrie doua? Incet-incet incep sa-mi pierd rabdarea. Ii spun ca nu inteleg nimic din ce zice, si mai mult, orice ar zice, si oricat de mult mi-ar flutura hartiile prin fata, tot nu are niciun sens, pentru ca totul trebuie sa fie mult mai usor. Inregistrarea asta pot s-o fac in orice oras, n-are importanta ce scrie pe invitatie, si tot nici o importanta nu are daca stau o zi sau doua sau cinzeci la hotel, sau la cort sau pe peronul garii. Ea o tine pe-a ei, ca sa plec si sa ma intorc cu actele, tot in rusa. Asta cel putin e ce cred eu ca zice. Imi aduc aminte de politia rusa. Ce mi se intampla acum incepe sa se apropie ca intensitate de ce mi s-a intamplat acolo. Doar ca rusii mi-au incercat curajul, iar aici lumea isi bate joc de nervii mei. Il sun pe Eugenyi, dar nu raspunde. Apoi pe Tatiana, salvarea mea din Romania, care vorbeste rusa, si o rog tare de tot sa ma ajute. Dau telefonul politistei si vorbesc ele ceva acolo pret de cateva minute. Iau telefonul inapoi si Tatiana imi spune ca trebuie sa aduc o hartie de la hotel, o chitanta, in care sa se vada ca stau acolo doua zile, nu una, cum scrie pe asta pe care o am. Inchid si incep sa fac spume la gura. Ma uit la politista, bine, deci doar asta mai trebuie si gata?!? Asta si… iara imi flutura hartia cu invitatia si-mi arata ca acolo zice Almaty. Ma suna Eugenyi, il sun inapoi. Vorbeste si el cu politista, si-mi spune ca imi trebuie hartia pe doua zile de la hotel, plus inca o hartie, tot de la hotel, de la administratie, care si aia nu stiu ce trebuie sa zica. Inchid si ascult iar politista vorbind cinci minute in rusa, cu o relaxare care ma scoate din sarite.

Atat. Ma dau efectiv cu capul de tejghea, ridic fruntea, imi trec mainile prin par simtind ca vreau sa-l smulg, ma trec toate caldurile, cred ca sunt rosu ca un rac, si izbucnesc, in romana: “Bai femeie, la ce ma-sa ii tot dai inainte in rusa asta explicandu-mi ca trebuie sa aduc nu stiu ce rahat de documente, de fiecare data altele? E chiar atat de greu de observat ca nu pricep o iota?!? Stiu, STIU, intelegi, ca pot sa inregistrez viza asta si in Almaty, si in Astana, si in Karaghanda, si in Pavlodar, si in general in orice loc care se cheama oras si e in interiorul granitelor astora, asa ca nu-mi mai flutura hartia aia de invitatie, ca ma pis pe ea. Pe ea si pe toate hartiile astea pe care-mi zici conform unui regulament numai de tine inventat ca le vrei. Si ce te doare pe tine ca eu am dormit o noapte sau doua la hotel si la care hotel? E numai treaba mea si ma priveste numai pe mine pe ce albii de rau imi pun cortul. Si de ce trebuie sa ma plimb eu de la tine la hotel de trei ori, cu bani pe taxi si draci? Imi trebuie un cacat de stampila de la tine, atat, o singura stampila, care ia o fractiune de secunda, nu toata eternitatea asta. O stampila, un rahat de tus colorat pe hartia aia. Intelegi, mai femeie? Intelegi romaneste ce zic eu?!? Nu? Hai nu zau? Ei bine, nici eu n-am cel mai mic habar de ce zici tu acolo, si afla ca apreciez enorm cand tu si toti astia ca tine imi vorbiti ore in sir in rusa voastra, fara sa ridicati o mana, sa gesticulati, sa scoateti un pix si sa desenati o harta pe o hartie, o gaina care caca un ou, orice care sa va ajute sa va faceti intelesi, cu birocratia voastra si cu turnul Babel, astaz’ si maine, tembelilor!”

Doi ochi mari de caprioara se uita la mine de dupa tejghea. Pare ca are si o iluzie de zambet in coltul gurii don’soara mea in uniforma. Imi raspunde ceva, dar degeaba. Imi strang catrafustele si plec. Taxi pana la hotel, din nou. Patru sute. Bine, pa. Nu, trei sute. Hai! Ajung la hotel si de la receptie mi se dau a doua chitanta, pe a doua zi, si o scrisoare de la administratia hotelului, in rusa, unde nu disting nimic altceva inafara de numele meu si numarul camerei. Aha, deci astea sunt, lua-re-ar naiba de hartii! Ies afara. Alt taxi. Cinci sute. Hai sictir! Patru sute. Hai! Ajung la politie, a treia oara. Soferul n-are sa-mi dea rest. Ma gandesc ca n-are cum sa dureze prea mult, ca acum sper ca am tot ce-mi trebuie si ii spun sa ma astepte, ca ma intorc, ma duce inapoi si vedem dup-aia cu banii. Intru in sediul politiei, trec din nou de grilaj si in capatul holului usa mea… e incuiata. Un militian cu chipiu de la poarta imi zice ca e pauza de masa, sa ma intorc la trei. E unu fara zece. Mi se taie picioarele. Mai bat la usa, mai incerc clanta, ca un tampit, ca un caine ud si plin de pureci abandonat in pustiul kazac. Ala insista din capatul holului ca degeaba, si imi deschide grilajul, s-o tai. Toate injuraturile lumii le insirui in gand, in toate limbile pe care le stiu. Ma simt dovedit, facut. Si sfarsit. Sunt la capatul puterilor, un car de nervi, plin de draci. Ies cu barbia in piept si cu privirea-n pamant si ma indrept cu pasi impleticiti spre taxi. Plecam si ii spun sa ma duca doar un pic mai incolo, ca sa se faca de cinci sute, sa nu mai fie nevoie sa-mi dea rest. Ma duce vreo sase sute de metri si il rog sa opreasca. O sa ma plimb putin prin oras, sa iau putin aer. Ii dau cinci sute si… mai imi cere doua. Pentru? Pai e o noua cursa. Ba futui mama ma-sii, pai nici un kilometru n-am mers. Nimic. Doua sute, insista. E momentul in care as castiga detasat concursul de zdrobit taxiuri kazakhstaneze cu barosul, apoi incendiat si aruncat in aer. Opreste-teee, bai sirule de lucruri de rahat care mi te intampli!!! Sunt gata, ma predau, ce si cat Doamne iarta-ma mai vrei de la mine? De-aici incolo nu mai pot. Sa ia fraiele cineva cu care mai are nervi si putere. Eu nu mai am nimic. Sunt terminat.

Ma dau jos, si nu inteleg nimic. Merg pe strazi, de nebun, pana gasesc o carciuma unde ma bag la o cafea. O sa astept aici ora trei, cand o s-o iau de la capat. Scottish Pub, cu wireless. Numa’ ca nu merge wirelesu’ asta, mda, ce sa zic, halah surpriza. Mananc niste pui si beau o cafea. Cele doua ore trec mai repede decat ma asteptam. O iau la pas spre locatie. Stiu drumul pe de rost. Il visez, dar nu e vis, ci cosmar. Il cosmarez deci. Ajung, se deschide grilajul, apoi usa, intru si astept. Apare oficiala mea, care e ocupata sa citeasca ceva, in mers. Se opreste langa mine, literalmente umar la umar si-si vede de citit. Termina, se uita undeva in gol, spre capatul holului, parca analizand ce-a citit, pe langa mine, care tare mic mai sunt, si intra intr-un birou. Nu exist. Iese peste cateva minute. Ma vede, ah, ce surpriza. Buna ziua. Ai hartiile? Sper. Ma invita la ghiseu si in timp ce merg ma uit in tavan implorand Divinitatea ca asta sa fie ultima data in viata mea cand mai calc in locul asta. Se uita la hartii… da, da, da si da. Mergi in celalat birou, ia o semnatura, intoarce-te, inapoi in birou, stampila. Stampilaaaaaa meaaaaaaa!!! Am vazut multe stampile la viata mea, dar niciuna n-are valoarea asteia. E ca o medalie cumva, ceva ce se obtine tare greu, si le e data numai celor care supravietuiesc. Vezi tu Oana, pe drumul asta pana acum am cucerit doua redute, am capturat doua comori, am urcat de doua ori pe podium – asfaltul mongolez si stampila kazaca. Imi aduc aminte ca in ghid scrie ca inregistrarea asta o pot face pentru tine majoritatea hotelurilor pentru 20-30 de dolari. Eu am zis ca n-am banii astia, si nici n-am incercat. Pe taxiuri si telefoane am cheltuit cel putin la fel de mult. Am plecat. Nu ma uit in urma.

A urmat o scurta plimbare la fast-food-ul cu internet si inapoi in camera de hotel, pe inserat. Maine plec. Hai sa fie bine, te rog.

Sunt calare, in drum spre Balkhash, oras aflat pe malul enormului lac cu acelasi nume. Am lasat toti nervii si dracii in urma, incuiati in camera de hotel. E un drum gol pusca, dar peisajul, pe masura ce inaintez, incepe sa nu nu mai fie atat de plictisitor ca pana acum. “With birds I share this lonely view” – asta am in cap. Nu ca ar fi macar o singura vrabie p-aici, dar daca ar fi, bucuros as face jumi-juma cu ea goliciunea din fata ochilor mei. Urcam usurel, pe nesimtite. Tot stepa e in jur, pana la orizont, dar acum mai apar si niste delusoare, care se transforma treptat in muntisori. Prima oprire o fac dupa vreo saptezeci de kilometri, sa sorb si eu o gura de cafea pe ziua asta. Trag in fata unui popas care e cam pustiu, si gasesc inauntru, asteptandu-ma calda, o cafea neagra ca huila. Ma asez afara, la soare, pentru ca in sfarsit vremea parca incepe sa se incalzeasca putin. Vine si Nurlan, un domn in varsta, care se aseaza langa mine si ma ia la chestionat. Imi spune ca a facut armata in Germania, acum multi ani. Intre pauzele dintre intrebari canta. Si eu imi tot zic in minte “nu te opri, nu te opri”. Nu ma asculta, ca mai are ceva intrebari de pus. Unde merg, cati kilometri, cat timp?

060-001

060-002

Las si popasul asta in urma, pentru a opri la altul, o suta de kilometri mai tarziu. Aici am oprit mai mult de drag. E un cosmelie tip vagon si are in fata o yurta. Imi iau un ceai de la cele doua doamne de aici. Sunt intrebat daca nu vreau si niste paine, adica gogosile alea home-made si raspund ca nu. Ies afara, doamnele dupa mine, din nou sunt luat la intrebari si din nou starnesc zambete cu raspunsurile mele. Mi se aduc gogosile alea pe care nu le-am vrut. Ma bag si in yurta, unde sunt niste mese si scaune, cand afara incepe sa bata putin vantul. Imi termin ceaiul si cand intru in vagon sa platesc… nimic, nu vrea nimeni sa-mi ia banii. Insist si una din doamne ma intreaba daca am monede, aratand spre un borcan in care sunt cateva. Spun ca da, si scot un pumn, din care doamna alege una miiica, mica de tot, adica nimic. Multumesc frumos si din nou sunt pe drum.

060-003

060-004

060-005

060-006

Cand imi era mersul mai domol si admiram si eu pesiajul ma depaseste un jeep, claxoneaza, si tipul din dreapta, ca sunt doi in masina, imi face semn sa opresc. Opaa… Imi aduc aminte de episodul ala din Long Way Round, cand tot in Kazakhstan, a tras o masina langa baieti si sub amenintarea armelor le-au cerut ceva mici atentii. Apoi ma gandesc ca poate o fi ceva in neregula cu motocicleta si oamenii vor doar sa ma faca atent. In fine, trag pe dreapta, dar am grija sa nu opresc motorul. Sunt cu mana pe ambreiaj si piciorul pe schimbator. Si nu opresc in spatele masinii cum am vrut initial, ci in fata, ca sa pot pleca cu scartait daca e nevoie. Vin aproape alergand la mine, cu zambete pe fata si ambele maini intinse, sa ne salutam. Incep sa vorbesca neinteles si il vad pe cel din dreapta ca duce o mana spre interiorul gecii. Vorbeste cu mine si o tine acolo pret de cateva secunde. Sa vezi tu ce teava rece de pistol mi se da mie spre degustare acum. Dupa care, cu o miscare care ma face sa ma incordez putin scoate… un portofel. Uah, cum a fost. Opresc motorul. Sunt super-excitati ca m-au intalnit. Vor sa-mi dea o carte de vizita, dar n-o gasesc, asa ca le scriu eu adresa mea de mail pe o hartie si ne despartim voiosi. Merg cinzeci de metri, ca pe dreapta e alt popas si ar cam trebui sa ung lantul, si poate sa mananc ceva. Ar fi cazul, nu?

Intru inauntru, nimeni. Incerc un salut, tot nimeni, si cand sa ies aud o voce. E o bunicuta care sta singura aici, pe o margine de lume, si completeaza integrame. Vreau din nou o cafea si ceva de mancare. Ma descurc excelent, trebuie sa precizez. Primesc niste macaroane cu carne. Ies afara, la aer, iar bunicuta imi aduce o tava cu ce-am cerut si se aseaza langa mine. Nu spune nimic. Vrea doar sa stie de unde sunt si atat. Sta cu mine pana mananc, intr-o liniste deplina, intrerupta doar de cate un tir ratacit care goneste pe sosea. Mi-e tare draga tanti asta. Companie observ ca ii tine o pisicuta cam sexy, si mandra pe deasupra, ca nu vrea sa vorbeasca cu mine, mai mult, o ia la goana cand sedinta foto abia incepe. Platesc si plec. Ma duc pana la Doyle si ma intorc. Pot sa va fac o fotografie? Da. Stai asa, ca bunicuta trebuie sa-si puna ochelarii de show. Aia de completat integrame nu cred ca o avantajeaza la poze. Multumesc.

060-007

060-008

060-009

060-010

060-011

Ajung si la Balkhash, unde ar cam trebui sa ma opresc. Trei sute saizeci de kilometri pe ziua de azi, la cat de puturos sunt eu, e destul. Numai ca nu vad nimic ofertant aici. Desi orasul asta are un intreg lac care-i poarta numele si pe al carui mal e, eu nu vad nici urma de apa. Ma decid sa ies din oras si sa continui usurel spre Almaty, si trebuie sa gasesc ceva, ca doar merg pe plaja cum ar veni. Dupa zece kilometri vad si eu apa, care e pana la orizont, si un indicator cum ca in stanga e o asezare. In stanga ma duc si eu. Ajung intr-o chestie foarte mica, cu stradute prafuite, care pare a fi un fel de statiune, dar nu misca niciun suflet. Spre capat, pe la ultimele case, vad o curte cu casute colorate. Opresc la poarta si ma intampina un tanar. Daaa, pot sa dorm aici. Sunt tare bucuros. Ma incearca aceeasi senzatie pe care am trait-o la Maripoul, in Ukraina, cand am gasit plaja cu corturi. E o liniste cumva ce simt. Imi trece prin cap ca as putea sa stau doua zile, da’ parca exagerez. Doyle sta si el in curte, cuminte, sub un sopron, iar eu am o camera mica, intr-o casuta colorata, intr-o curte unde nu e nici tipenie de om. Probabil ca sezonul s-o fi incheiat deja, nu stiu. Oricum, arata toata chestia ca un mic Cernobyl. Si mini-catastrofa cred ca s-a intamplat ieri, ca inca sta totul in picioare. Mergand printre casute pustii gasesc la o suta de metri plaja, unde ma asez in cur pe nisip, ascult valurile, ma uit in zare cum se contopeste lacul asta de un albastru tulbure cu cerul de un tulburator albastru si incerc sa cuceresc o bere. Nu trebuie sa ma chinui, pentru ca la beri intotdeauna am avut succes.

060-012

060-013

060-014

060-015

Ma intorc spre camera si zic ca daca tot e inca lumina si frec menta, hai sa schimb si eu placutele de frana pe spate, ca si-au cam facut datoria. Ma aplec putin si constat o veste. O, ce veste minunata! Cadrul pe care stau prinse gentile mele, in partea stanga e… rupt. Nu stiu de cand e asa. Habar n-am cand ar fi putut sa se intample. Nu cred ca in Romania, cand am cazut ca, desi pe partea asta a fost, a cam trecut ceva timp de-atunci. Nu stiu, cert e ca ma uit la ruptura aia si, contrar a ceea ce ma asteptam din partea mea, ma cam bufneste rasul. Stiu eu o schema de reparat beleaua asta temporar, pana gasim un aparat de sudura. Am o cheie gasita pe jos in Mongolia (ca am gasit multe chestii pe jos in tara aia), niste sfoara, sarma si un patent. Uite, poftim mostra de inginerie carpato-danubiano-pontica in Kazakhhstan!

060-016

060-017

Il vad pe tanarul meu care m-a cazat, Vania, si il intreb daca putem face ceva cu asta. Zice ca da. Maine cica o rezolvam.

Maine ma trezesc cu un sentiment ciudat, instalat in mine inca dinainte de a ma trezi. Am dormit in sacul de dormit, pentru ca la ora la care am inchis ochii era cam racoare afara, iar in camera parca si mai rau. Spuneam ca dimineata imi era ciudat. E una din diminetile in care ma trezesc si mintea mi-e plina de ganduri de cacao. Ba ca mai am atata amar de drum si timp pana acasa, ba ca nu stiu daca pe Doyle il tine, ba ca habar n-am cand o fi si cum o fi ziua cand mi se termina banii, pentru ca se cam termina, toate astea cu un dor de Romanica si de cei dragi mie peste masura. Asa ca nu prea am chef de nimic in dimineata asta. Alternez maximul starilor, ba cu plus, ba cu minus, cu o pricepere monstru. Impachetez. Pana la Almaty mai am vreo sase sute de kilometri, si ma gandesc sa-i fac in doua zile. Poate azi tot pe malul lacului asta opresc undeva. Nu stiu, sa vad. Termin de impachetat si se trezeste si Vania, care dupa privire, pare ca a avut o noapte tare lunga. Gata, mergem la sudura. El merge pe jos, cu inca un amic, iar mie imi spune s-o iau inainte si sa-l astept doua sute de metri mai incolo, la intersectie. Pana vine el, constat, de data asta chiar surprins, desi ar fi trebuit ca pana acum sa ma obisnuiesc, ca… radiatorul meu e din nou spart. Tot in zona aia unde a mai crapat de trei ori. Tot cerul cade pe mine. L-am reparat acum o mie de kilometri. Nu are voie sa mi se intample una ca asta, din nou. Nu acum. Nu mai reusesc sa vad nimic pozitiv in ceea ce fac, toate gandurile-mi sunt negre. Ajungem la sudura, unde un mosulica rezolva problema in cinci minute. Cantaresc situatia. Vania, nu mai plec azi. Mai stau o noapte la tine. O sa lipesc radiatorul fara sa-l dau jos, unde cred eu ca ar fi gaura si asta este. Daca nu merge, sper sa ma tina pana la Almaty, unde o s-o iau de la capat. Imi e greu sa-ti descriu in ce stare ma aflu. Mi-e rau, rau, rau. Unde pana mea s-a dus tot frumosul de cu numai o zi in urma? Sunt inapoi sub sopronul unde-l desfac pe Doyle si-a aplic pansamentul peste radiator. Il intreb pe Vania daca aici se poate manca ceva, undeva, pentru ca la cat de pustiu e, nu pare. Imi spune ca da, ma intreaba ce zi e azi, doar ca sa fie sigur. Da, cica mancam azi.

_MG_8533

Mai tarziu vine la mine si ma intreaba daca vreau sa mananc acum. E departe? Nu, ca mergem cu masina. Casuta cu trei mese unde eu am sa mananc e la cateva sute de metri, dar am parte de o drumetie pe cinste. Vania are o Lada verde, de cativa mii de ani, lovita pe toate partile, fara geamuri, fara faruri, cu niste portiere care nu se inchid, si pe care o porneste cu doua sarme. Pornim si-mi arata ca nu are directie sau frane, tragand de volan si apasand pedala repetat. Super! Ajungem, mananc, beau o cafea. Vania ma asteapta. Ma intreaba daca stiu sa conduc o masina. Da, am permis. Ok, vrei s-a conduci masina mea inapoi? E prima raza de soare pe ziua de azi, normal ca vreau. Contact si, intr-adevar, n-are directie, de frane nu mai zic. Ca sa iei o curba trebuie sa tragi de volan pana iti vine rau. O rotatie e cursa moarta. Portiera mea se deschide de trei ori in mers, dar scap. Ajungem in fata curtii si nu mai reusesc sa ma inteleg cu splendoarea verde. O iau pe camp, pana se opreste de la sine in boscheti, iar eu si Vania ne cacam pe noi de ras. Ia el volanul si parcheaza regulamentar.

Cam asta e. Acum stau si ma uit in zare, in pustiul asta cu casute colorate. Nu e absolut nimeni, doar eu si Doyle al meu. Iar timpul se incapataneaza sa treaca, sa putem pleca si noi de aici, pe inca lungul nostru drum spre acasa.
_MG_8544

Comments

Comment from mama
Time October 2, 2009 at 11:56 pm

Multumesc Mihai
Multumesc Ion
Asa
Pur si simplu

Comment from mama
Time October 3, 2009 at 12:45 am

Toti dorm
napte buna pui
io am citi
cadoul
Multumesc

Comment from Gabi
Time October 3, 2009 at 2:27 am

sint alexandra, under cover.
la multi ani, Silvia!

Comment from mihai
Time October 3, 2009 at 2:28 am

hai ma mihai , fruntea sus ca mai e nitel.
stiu ca stii ca fara zile ca astea nu ar fi calatorie… asteptam si vesti bune.

Comment from alexandra
Time October 3, 2009 at 2:33 am

Mihai, si sa stii ca esti ca fata morgana pentru mine cu scrisorile tale.
cind sint pe cale sa te prind din urma, dupa parerile mele, cu postarile in engleza, deodata apare o poveste noua care ma arunca si mai in spate.
cred ca e important ca momentan sint peste Perapunzela Irinei si a lui Marius. am ramas in Mongolia cu caruta asta cu cuvinte englezesti. e bine ca am ramas in Mongolia. mi se pare ca acolo ati ramas si voi cumva, ca episodul cu Eugenyi pare a fi de Craciun, asa, iar Romania e in noiembrie.

Comment from alexandra
Time October 3, 2009 at 3:49 am

Oana, e frumoasa povestea ta. Gata, nu mai zic nimic, vreau sa opresc melita asta din cap care ma face sa vreau sa vorbesc tocmai acum cu toti.

Comment from mama
Time October 3, 2009 at 9:53 am

Vezi ? Uite Allexandra ce inseamna sa nasti pui vii si sa-i hranesti cu lapte.
Dupa ce faci chestia asta nu te mai poti abtine sa zici cind ai ceva de zis.
Mihai ? Doar doua ore inapoi si esti ACASA. Hai ca poti.
Doyle ? Tu poti mai mult !

Comment from Angi
Time October 3, 2009 at 12:58 pm

Sa fii bine, Mihai. Nu mai e mult pana acasa :)

Comment from Oana
Time October 3, 2009 at 2:07 pm

Multumesc >:D<

Comment from Angi
Time October 3, 2009 at 5:42 pm

Mihai, uite povestea lor si vezi poza 15 de aici: http://www.advrider.com/forums/showthread.php?t=510943

Comment from madalina
Time October 3, 2009 at 5:43 pm

Hei-rup, hei-rup… hai ca nu mai e mult si ajungi acasa! Drum bun si frumos in continuare!

Comment from Sabina
Time October 3, 2009 at 6:46 pm

Sa vezi Mihai ce surpriza mi-a facut Reader’s Digest: mi-a trimis o poza cu tine!!!! Yupiiiii!! :) )
Da dragule calator, cred ca stii ca voi doi M&D sunteti acolo pe coperta.
Acuma daca tot nu ti-era tie 100% confortabil prin “deserturi” cu noi toti de-aici card dupa tine, ma mai astept sa ti se-alature jumatate de Romanie.
Deci nu esti singur si ne esti asa de aproape: cand in posta, cand in baie, cand in bucatarie… LOL

Comment from mama
Time October 3, 2009 at 10:41 pm

Iar imi fac de cap pe blogul asta de parca ar fi al meu.
PS. Scuza daca s-a mai discutat.
http://www.facebook.com/posted.php?id=66813603732&share_id=73975018813&comments=1

Comment from mama
Time October 3, 2009 at 10:49 pm

E un fel de nani nani puile….

Comment from mama
Time October 3, 2009 at 11:13 pm

Si mai am o taina pentru tine fiule.
Scurta si la obiect. Cica e inca ziuau mea.
Asa e ……..
http://www.facebook.com/posted.php?id=66813603732&share_id=73975018813&comments=1
Sa trimit sa nu trimit ?????????????
greu
trimit

Comment from Ovidiu
Time October 4, 2009 at 12:13 am

Salutare. Abia azi am descoperit printr-un prieten calatoria ta si nu m-am oprit pana nu am ajuns la zi cu lectura. Felicitari, fascinant. Fotografiile cred ca sunt alea pe care le cautai si pe care ti le doreai dintotdeauna, pe care simteai ca trebuie sa le faci. Bafta in continuare! Ride safe!

Comment from Gabi
Time October 4, 2009 at 11:26 am

“Mihaiule”, ceea ce realizezi tu acum este atat de unic ca in sine ar trebui sa fie o sursa de energie, cel putin pentru cei care citesc blogul si peripetiile tale sigur este. Povestea ta re-plaseaza demnitatea si curajul romanului acolo unde ar trebui sa se afle, din pacate schimbarea ia ceva timp insa din fericire fiecare pas conteaza. Ti-am prezentat istoria la toti prietenii, deci nu esti singur, sunt multi cei ce asteapta, cu sufletul la gura, sa te vada intors, plin de povestile vi si colorate cu care deja ne rasfeti. Nu eram hotarat sa iti scriu caci clar timpul iti este scump, insa dupa asa zi si peripetiile unei amarate de stampile cred ca trebuie sa sti ca multi din virtual iti sunt aproape, cu permisiunea ta (sper) voi pune link-ul blogului tau, pe al meu. Drum bun si plin de culoarea vietii asa cum o vezi tu peste tot.
Gabi

Comment from alexandra
Time October 4, 2009 at 12:56 pm

@Angi Ne-am uitat bine si zicem ca tot Mihai e si in poza 16, cu Doyle cu tot.

Comment from Gabi
Time October 4, 2009 at 1:53 pm

Mihael…sa stii ca eu cand simt ca nu mai pot, stau asa un pic fara sa fac nimic si astept sa treaca de la sine pentru ca Mihael, chiar trece!
Drum Bun, te rog!

Comment from Madalin
Time October 4, 2009 at 5:15 pm

Fasciant! Fara cuvinte, te invidiez. Mi-a placut povestea asta incepanad cu km 0. Asfalt uscat.

Comment from Rave
Time October 4, 2009 at 6:41 pm

Sa traiasca Doyle si Gheroiul – creca Pigei e cam perimat, eu zic sa-ti schimbi noul renume in porecla!

Comment from Cioban Victor
Time October 5, 2009 at 12:27 am

Pe tine te duce Doyle.E mai usor.Gabi a alergat in 3 oct.de i-au sarit capacele,prin ploaie,pe langa alti vreo 350 de concurenti,la maratonul PIATRA CRAIULUI de la Zarnesti.Pe la km.24 era gata sa renunte dar a reusit,totusi,sa treaca linia de sosire dupa 42,2km. Pentru prima participare e o performata daca tinem seama de faptul ca vreo 120 n-au mai reusit sa ajunga la sosire.Fiecare-i cu nebunia lui.Tu ai vrea sa-ti mearga toate snur.Nu se poate,mai baiete,ca la atatia mii de km.sa nu ai si probleme.Ei… nu trebuie sa le bagi in seama si totul se va termina cu bine.Drum bun si s-auzim de bine!

Comment from miha
Time October 5, 2009 at 9:21 am

grozav!
cine naste pui vii si-i hraneste cu lapte trebuie sa se abtina un an doi de la chestii din astea.
iti tinem pumnii si te asteptam sa ajungi cu bine.

Comment from Makaveli
Time October 5, 2009 at 11:10 am

numai bine :D drive safe

Comment from remus radu
Time October 6, 2009 at 12:31 pm

faina calatorie , mihai, avea dreptate cel care spunea ca dupa drumul asta nu vei mai fi acelasi..:)
iti vei dori un altul , mai salbatic si mai departe. si vei ajunge. iti tin pumnii.

Comment from cristina
Time October 8, 2009 at 12:29 pm

am prins aici vremuri din acestea…chiar mai poti prinde…
oameni, Oameni, OAmeni, OAMeni, …si continua tu toate permutarile posibile, pe care le combini cu educatie, obiceiuri, bun simt, si vezi in concluzie ca nu suntem singurii;desigur, ograda cu concluzii ramane deschisa…
dar totul o sa fie bine…,condimentele sunt necesare, nu?experientele, restul…
simte o bataie pe spate drept o tacuta si profunda incurajare si… la drum bun, cutezatorule

Comment from alexandra
Time October 13, 2009 at 6:07 am

foarte tare. tocmai ma gindeam sa-ti scriu pe undeva ca beau o bere la sase dimineata – prima pe ziua de azi, nu ultima pe ziua de ieri – si asta e cumva datorita tie, ca de cind cu traducerea asta am dimineti din astea incepute devreme, pe la doua-trei-patru, pe care le botez cu bere uneori. ciucas, de data asta. si vad faza cu ‘am golit o bere, asa, in deschidere’. in deschidere sa fie. noroc.

Comment from florin
Time December 3, 2009 at 7:31 pm

De 2 zile iti tot citesc jurnalul. Citesc o carte, asta citesc. Unde prind internet ma arunc pe site. Bravo.

Comment from Bogdan Velica
Time January 17, 2010 at 4:57 am

Fara cuvinte…prin povestirile si calatoriile tale multi dintre noi le-au trait si le-au simtit…pote vom invata in cele din urma ca cea mai mare bariera este cea din mintea noastra…
bravo!

Pingback from Interviu Mihai Barbu: cu motocicleta in Mongolia « Blog de business si travel
Time January 29, 2010 at 6:32 pm

[...] Razvan Pascu: Care este cea mai frumoasa si cea mai nasoala amintire din toata “plimbarea” ta? Mihai Barbu: Cea mai frumoasa nu stiu care e, ca sunt prea multe. Mai urate au fost doua, cea cu politia rusa care m-a dezbracat in cautare de bani si tot cu politia, dar din Kazakhstan, care mi-a dus nervii la capat in timp ce incercam sa-mi inregistrez viza. Despre ambele am vorbit pe larg pe site-ul calatoriei mele, in povestile pentru Stefan si pentru Oana. [...]

Write a comment