MONGOLIA

I-am promis lui Andrei in noaptea de dinaintea plecarii spre Ucraina ca ii dau trezirea a doua zi la sase, ca sa trec granita in zori. Apoi, vazand ca ne intindem am zis opt-noua. Totul a decurs conform planului, si iata-ma in jur de ora doua dupa-masa iesind pe poarta, prin ploaie. Plecam. Intelegerea e sa ma conduca pana la frontiera. Cu costumul de ploaie pe mine, cumparat de la un magazin pescaresc nimic rau nu mi se poate intampla. Treaba merge, ploua mocaneste, nimic deranjant. Prefer asta caldurii. Opresc in benzinarie, alimentez, si-mi vad mai departe de drum. Inceputul traseului de azi este pana la un punct inversul finalului celui de ieri. Incep curbele pe urcare, stanga dreapta, sunt stapanul lor. Nu stiu eu sa numar pana la numarul la care vor ajunge curbele astea pana ma voi fi intors acasa. Curba la stanga, ma inclin, hopaaa… ceva nu e bine. Curba la dreapta, din nou nu e asa cum stiu eu ca ar trebui sa fie. Doyle al meu se comporta putin ciudat. Nu stiu exact ce are, dar ceva nu-i place. Da’ ce Doamne iarta-ma o fi? Imi sta pe creier. Adica o sa trebuiasca sa merg tot drumul de azi, daca o tine ploaia asta tot asa, cu morcovul asta infipt in posterior? Urmeaza o alta curba la stanga, destul de stransa, tot pe urcare. Hai sa vedem acum. Nu, nu e bine. Ghidonul prinde putin voblaj, dar nu ceva sa ma sperie, inaintam. Nu e bine deloc. Ce nai… e de rau. Imi trece prin cap o replica pe care o cunosc destul de bine. Apare in momentele astea ca un adevar indubitabil, e una din putinele dati cand chiar stii ce ti se va intampla. O sa cad. N-am nici cel mai mic dubiu.

Doyle fuge de sub mine, intr-o fractiune de secunda. Ma trezesc cu el in stanga mea, alunecand impreuna cu mine, culmea, la deal. Il simt ca se agata cumva de mine, dar reusesc sa ma despart de el. De-acum suntem pe cont propriu, fiecare pe barba lui. Baiatul meu o ia inainte, eu dupa el, pe spate. Singurul lucru pe care-l aud si acum e un zgomot infiorator de metal care zgarie asfaltul si care nu mai vrea sa se termine. Si ne oprim. Liniste absoluta. Doyle zace intr-o rana, pe mijlocul drumului, intors la 180 de grade, la vreo doi metri in fata mea.

Ma ridic de parca as fi cazut in picioare si fug la el. Ii iau contactul, desi el cuminte si-a oprit motorul inainte s-o fac eu. Ma uit in jur, la mine, la el. Eu sunt ok. Nu ok, suprinzator de ok. Estimez un 50-60 km/ora cand ne-a lovit napasta. Putea sa fie cu artificii, dar n-a fost decat cu scantei, cred ca la propriu. Costumul de ploaie e franjuri, terminat, rupt tot. Vad o julitura pe costum la cotul stang si un mic semn in palma stanga. Si ploua. Infig bratele in animal, cu gandul sa incerc sa-l ridic. E lemn. Nu pot sa-l misc nici macar un centimetru. Nu-i nimic, unde sunt oameni nu exista sa nu poti rezolva o problema. Trece o masina, a doua, a treia. Nimic. Incetinesc toti si se minuneaza de scena asta bonus in peisaj. Nu in fiecare zi vezi o motocicleta lata in mijocul drumului si unu’ care sta cu mainile in sold si se uita la ea. Trebuie sa recunosc ca e o priveliste misto. Ma gandesc ca oricum pana se hotaraste cineva sa ma ajute n-am ce sa fac, si scot aparatul sa fac o poza. Intre timp mai trec vreo cinci masini. Si binenteles, dupa alte sase, doi motociclisti. Nici nu asteapta sa le fac semn si sunt opriti pe dreapta. Esti ok? Da, sunt ok. Asta micu’ ar trebui totusi luat din drum, dar nu-l pot ridica singur. Timid, isi face aparitia si un logan de politie care opreste putin mai sus si din care coboara un agent vorbitor la mobil. Eu si cei doi tovarasi de suferinta apucam calul cazut de coarne. Unde-s trei puterea creste si iata-l pe roti din nou. Ingerasii mei de azi sunt belgieni, fac un tur al Europei de zece mii de kilometri, in doua saptamani. Le spun incotro ma indrept si dilata un pic pupilele la mine, zambind. Se apropie si domnul politist care isi incheie convorbirea telefonica pana noi am muncit si ma intreaba daca sunt bine si daca am nevoie de ambulanta. Nu e cazul, dar ce gest frumos, ah. Baietii imi ureaza succes si ma roaga sa nu mai cad. Ma abtin sa le promit asta, avand in vedere ca nici acum nu inteleg cum am reusit. Le multumesc si ii rog sa-si vada de drum, dar cu atentie sporita, sa nu incerce sa copieze fapta asta a mea.

Ma trag pe margine si incep sa copletez fisa de daune. Eu in continuare ok. Nici macar adrenalina n-a aparut in urma episodului astuia. Sunt foarte calm, putin iritat ca am plecat tarziu si asta ma va intarzia si mai mult. Doyle in schimb are una dintre canistre polizata. Atat de tare incat a facut gaura. Si de-acolo curge ulei. Era canistra cu uleiul de rezerva. Il vars in cealalta gandind ca pe asta o lipesc mai tarziu si vad ca gentuta din partea stanga se misca. Sistemul de prindere e indoit si cam compromis. Intre timp ajunge si Andrei, intors telefonic din drum de mine. Punem patentul si ajungem la o intelegere legand cutia cu chingi de suport. Singura pierdere mai grea a fost disparitia unui set de chei, probabil uitate pe marginea drumului, pe care am constatat-o mai tarziu. Aveam de rezerva, dar nu e bine ca s-a intamplat.

In fine, dupa o ora plecam. Nu mai sunt om. Mi se pare ca la fiecare curba o sa dau iara cu capul de pamant, si merg fara nicio placere. Imi dau seama ca ratez un peisaj minunat. Bucovina e o minune, dar nu ma pot bucura de ea. Sunt atent la drum mai mult decat trebuie, si nu e sanatos. Dar merg inainte, n-am de ales. Singura chestie care ma mai linisteste e ca in urmatoarea curba de dupa aia care m-a victimizat erau aliniate in parapet vreo sase masini, deci e clar ca cu asfaltul ala era ceva. Lasa, mergem usor. Usor asa, ‘oi a junge eu.

Si ajung. Vama ucraineana e din ce in ce mai aproape. Vad indicatoare de Siret deja si alt sentiment de emotie cu arome de frica ma cuprinde. Cu fiecare kilometru e mai rau. Mai intens de fapt, ca rau n-are ce sa fie. Opresc la ultima benzinarie sa-mi iau la revedere de la Andrei si Oana. Imi tot iau la revedere si nu reusesc nicicum sa-mi fac curaj sa plec. Hai, ca se poate.

Ma sui pe motocicleta si mai merg o suta de metri. Pana la prima bariera unde intreb vamesul cum e cu cartea asta verde, ca eu n-am. Eh, floare la ureche, vezi ca mai in spate scrie pe un geam la asigurari ca daca e urgenta sa suni la nu-stiu-ce numar. Ce tare. Asa fac. Vocea de la celalalt capat imi spune ca vine, imi face o asigurare de doua saptamani pentru Ucraina, care ma va costa treizeci de dolari, dar ca el, daca nu-i dau si 50 de lei nu se deranjeaza. Ah, ce dor o sa-mi fie de Romanica. Da tata, hai si rezolva-ma sa ma vad scapat odata. Apare omul, imi ia banii, imi da hartia verde si-mi declara bucuros ca noi suntem frati, ca si el are patru motociclete si merge la intruniri. Deci se vede treaba ca(,) cartea verde era branza. Te pup frate, esti mare. Am plecat.
Sunt la coada la primul ghiseu al vamii, impreuna cu miliardele mele de ganduri. Sunt varza. Ajung la ghiseu. O don’soara destul de simpatica imi ia actele si-si vede de treaba ei acolo. Sunt atat de varza, incat desi stiind ca nu imi trebuie viza, o intreb la cel ma sincer mod cat costa viza. Imi spune initial “nu stiu”, iar apoi se intorce spre mine si loveste: “adica nu aveti viza?”. Panica. Ma gandesc instant ca toti banii si timpul si stresul dat pe ambasade, scrisori de invitatie, vize pentru toate Stan-urile alea indepartate tocmai s-au dus in ma-sa, din cauza unei amarate de vize pentru Ucraina. Si spun un “nu…” cu cei mai tristi ochi pe care ii poate avea un caine plouat si flamand intr-o benzinarie. La care don’soara, afisand un zambet, ma izbaveste cu o replica de tatuat pe piept: “nu-ti trebuie ma viza”. Aaaaaah, deci exista viata dupa moarte, e cert. Dupa care, relaxati, ne permitem luxul de a tine coada pe loc cateva minute ca ea sa afle unde merg si mai ales, intrebare la care nu cred ca am reusit sa dau un raspuns satisfacator – de ce?

Ucraina e dincolo de domnii astia in uniforme si cu chipiuri cam exagerate. Unul vine la mine, inconjoara motocicleta si ma intreaba daca “vruuuuuum?…” facand un gest din incheietura. Il invit sa vruuuuuuum si trage cu pofta de acceleratie. Astept in sa cateva minute, pana imi dau seama ca masinile din spate trec una cate una pe langa mine. Nu, aici e altfel. Ma dau io jos si ma duc cu actele. Completez formulare, nu e bine, mai completez, mi se dau acte inapoi, mi se cer iara. Suspectez o pofta de spaga, dar sunt cu toate in regula, n-ai ce sa-mi faci. Mai vizitez doua ghisee si mi se spune ca pot pleca, dupa ce toata lumea ma intreaba daca am arme sau droguri. Sigur, am, cu ce va servesc? O tai si incerc sa ocolesc o bariera cand aud “STOP! STOP!”. Ah, n-a mers. Mai tre sa dau o hartie. Si gata, o ard. Urlu in casca un “Ukraine, baby!” si da-i.

Douazeci de kilometri, proaspat accident. Cu lume adunata in jurul unei dube rasturnata in boscheti. Nu-i a’buna. Incepe usor sa mi se contureze in cap cum ca ideea de a baga cortul intr-o padure in prima noapte nu e chiar asa buna. Sunt obosit, ud, ploua in continuare si e deja ora opt. N-am cum sa mai ajung pe lumina unde mi-am propus, asa ca o sa caut un hotel. Nu stiu nicio litera din alfabetul chirilic inafara de P ala care-i R, dar “hotel” n-are P, asa ca are sa fie interesant. Intunericul se lasa incet peste drumul meu, iar eu nu par sa gasesc vreun indiciu cum ca prin tinuturile in care umblu si-ar gasi locul vreun hotel. E gol totul pe-aici, pustiu. Padure, camp, padure. Incep sa disting drumul din ce in ce mai greu si farurile din fata ma bulverseaza pe ploaia asta. Incerc sa merg cu vizorul ridicat, dar parca ploua cu ace in loc de apa. Sunt sleit, orbecaiesc prin noapte fara scuza, si in cap imi suna doar o regula de baza dintr-o carte despre adventure motorcycling – “Never ride at night unless you are looking for trouble”. Si constat ca contrar a ceea ce stiu eu despre mine, o cam caut cu lumanarea. Ma gandesc ca daca nu opresc sa intreb pe cineva de un hotel o sa merg asa pana la Kiev, ceea ce iti jur ca nu e bine deloc. Si incetinesc in dreptul unui super-market satesc in fata caruia un om, vazandu-ma, imi face un gest larg cu bratele, pe care eu il interpretez ca “parcheaza ca la tine acasa”. Opresc. Ma dau jos si incepe dialogul. In prima fraza disting o intrebare care avea in ea si cuvantul vodka. Nu, inca nu, abia am ajuns la voi. Intreb de hotel, punandu-mi palmele sub cap, in semn ca vreau nani si imi explica cum ca la doi kilometri de acolo gasesc unul cu firma luminoasa. Pe el il cheama Serioja, si e foarte simpatic. Un domn in tricou si pantaloni scurti si vorbaret din cale-afara, desi nu inteleg o iota din ce zice. Intra in supermarket si se intoarce cu o cafea calda. Din nou multumesc divinitatii ca mi-a scos motocicleta in cale. Atat de usor se intampla bucuriile astea simple atunci cand esti calare. Sunt mut. Plec prin noapte in cautarea hotelului lasandu-l pe Serioja in urma, cu salutul lui cu mana dreapta la piept.

Gasesc hotelul. E fantoma, dar central. Dau peste un domn undeva la intrare, pazind un ghiseu. “Do you speak English?”. “Yes”. Si atat, de-aici incolo nu ne-am mai inteles. A sunat, a coborat o doamna, m-a luat cu ea intr-un birou sus. Am incercat sa explic ca eu vreau sa dorm o noapte si nu am decat euro. A fost fantastic. Intrebam daca douazeci de euro ajung, iar doamna imi raspundea cate cinci minute dupa care “paniemaiet?”. Nu. O luam de la capat. Eu intreb daca ajung aia douazeci, ea in continuare imi povesteste in dulcele ei grai neinteles. Mai cheama intariri. Apare un domn cu care din nou nu ma inteleg, dar care ma tot bate linistitor pe umar spunandu-mi ceva ce eu intelegeam a fi un soi de“o sa fie bine”. Bine, bine, da’ pot sa dorm si eu aici? Discuta intre ei, aud ceva de curs si banca. Incep sa inteleg ca nimeni nu stie cat e cursul euro, ca sa-mi poata da rest, asta pare ca e problema. Intreb daca nu poate fi sunat cineva care stie cursul euro la ora asta si mi se raspunde dezaprobator din cap. Mi se intind 50 de unitati din moneda locala si sunt intrebat daca sunt multumit. Hm, normal! Toata lumea pare multumita.
Mi se arata camera, ah, o bijuterie. Are pat! In sfarsit. Ce zi…, ce noapte buna.

Si dimineata. Deschid un ochi la sapte. Neah, ploua la fel ca atunci cand am adormit, la trei dimineata. La naiba, uite-asa se duce din nou planul meu de plecare devreme. Somn la loc. Ma trezesc din nou peste doua ore si… liniste. Ce blana, pot si eu sa plec in sfarsit. Ma asteapta 450 de kilometri pana la Kiev. Ma ridic din pat si constat ca sunt anchilozat. Spatele e intepenit, si am un fel de febra musculara in umarul stang. Probabil de la tumba de ieri. Strang tot si cobor la montatul zilnic. Numai bine jos ma asteapta ploaia. Bag o injuratura si nu mai iau pe mine niciun costum de ploaie, ca oricum pantalonii sunt in cosul de gunoi din camera de hotel si geaca e franjuri. Asta e, ma descurc. Am plecat, spasiba drag hotel!