Main menu:

Site search

October 2017
M T W T F S S
« Oct    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

KILOMETRICII

Categories

Tags

Draga Dragos,

Ah, ce-mi place cum suna. Sunt pe drumul asta spre Osh, si-mi caut un loc unde sa-mi odihnesc fizicul si mai ales ce-a mai ramas din psihic. Si nu gasesc. Sa fie oare urmatorul oras de pe harta? Nu, sunt doar trei case. Sau locul asta de pe malul raului, de cort? Mnu, parca nu e chiar cel mai bun. Aici, unde servesc de mancare si poate au si camere? Pai unde sa le mai aiba, ca e o casuta de doi metri pe cinci. Desi ziua a inceput intr-o nota de mare angajament, uite ca nu vrea sa se termine in acelasi spirit.

Kara-Kol, un oras destul de mare, dar tot neincapator pentru inca unul. La iesire, politie. Vad din nou imaginea cu bastonul roz fluturand (zalog de legamant), oftez si trag pe dreapta. Omul vine la mine, nici vorba de acte sau amenda. Doar Doyle, unde ma duc, de cand si sa-i dau o adresa de e-mail. Ma intreaba cu ce ma ocup. Fotograf. Aaa… pai ia fa-mi si mie o poza, si ia o pozitie de top model, cu mana-n sold. Ma dau jos si, profitand de manevra asta, se suie el.

_MG_8952

Il intreb de gastinitsa si-mi zice ca tocmai am trecut de una. Imi scrie numele locului pe o hartie si plec spre inapoi. Ma ratacesc pe niste stradute, intreb de trei ori , trei oameni, dintre care unul imi cere cinci dolari sa-mi zica. Gasesc, ah, in sfarsit. Sfarsit descalec si eu, intampinat de o doamna care cu mainile incrucisate imi gesticuleaza zambind cum ca nu au camere. Da, asta nu inseamna decat un singur lucru, si anume ca trebuie sa o calc pana la Tashkomur, la vreo cinzeci de kilometri, care e singura asezare din zona unde ghidul zice ca ar fi nu unul ci doua hoteluri. Si cand zic ca trebuie sa o calc, vorbesc serios, din pacate. Noaptea e ultimul ingredient pe care sa vrea sa-l adaug la situatie. Merg pe niste serpentine, cocotate pe niste munti, iar in vale curge un rau. Drumul e din cand in cand blocat de bolovani sau pietris cazut cazut de pe versanti. Sunt excavatoare si politie acolo, circulatia e blocata si mie numai asta imi lipsea. Trag in continuare cat pot de tare si tocmai cand in aer mai sunt doua grame de lumine… Tashkomur. Orasul e de partea cealalta a raului, si ajung acolo traversand un pod. Intreb de hotel, si primul care-mi raspunde imi zice, si jur ca am inteles bine, ca hotelul pe care-l caut e in orasul asta, dar la cincizeci de kilometri. Intreb – cinci? Nu, cincizeci. Mi-e limpede ca abereaza, dar macar obtin directia. Merg intr-acolo, si pana la urma sunt salvat de un copil calare pe o bicicleta, care-mi arata drumul pana la poarta.

Asta e, super. Intru inauntru, pustiu. Urc la etaj, de unde aud niste voci. Nu intru bine pe hol, ca peste mine vine unul cam de trei ori volumul meu, lansat, cu mana dreapta intinsa. “You speak English?”. Da. Asta e un ciudat, iti spun din capul locului. Ma apuca de brat, ma plimba de colo-colo, iar engleza aia de m-a intrebat dac-o speak, e doar cinci la suta din ce vorbeste. Imi cere pasaportul, o copie, imi zice ceva de inregistrare, ma rog, ideea e ca nu inteleg nimic. Ce vrea, cine e asta si mai ales daca pot dormi aici. Iesim afara si-mi spune ce Doyle trebuie bagat inauntru. Hmm, asta suna tentant, dar nu incape pe usa, pentru ca partea stanga nu se deschide, fiind batuta in cuie. Nu-i nimic. Urcam iara la etaj. Aici sunt intr-o camera doi oameni si o doamna care tot completeaza la registre. Il intreb pe ciudatul meu cat e o camera si-mi zice zambind ca ma costa, cu tot cu inregistrare vreo douazeci de dolari. Nu vreau dom’le nicio inregistrare. Vreau doar sa dorm. N-am cu cine sa ma inteleg si ma pregatesc sa plec ca oricum am pierdut juma’ de ora fara sa inteleg nimic. Asta se sperie nitel, si-mi explica cum ca el de fapt glumea, ca el nu e administrator, ci doar paznic. Bun, asta am priceput, dar in continuare nu se intampla nimic. Apare si un politist, care vrea si el pasaportul, ca e si el om. Paznicul imi zice mandru ca asta e “police sheriff” si ca unul din aia ocupati cu registrele e insusi “police boss”, si ca in noaptea asta, dupa ce termina astia de completat o sa-l ducem pe Doyle sa doarma in curtea politiei. I-auzi! Apoi, daca tot avem toata politia de partea noastra ma mai intreaba daca nu vreau fete. Ca doar trebuie sa dea un telefon si-mi poate aduce trei. Nu, merci. Apoi daca nu vreau sa mananc ceva. Ma apuca dracii. Il intrerup, explicandu-i cat pot eu de clar si putin rastit ca sunt obosit si murdar, am mers toata ziua, si nu vreau decat o camera unde sa dorm, atat. Sunt si intr-un hotel, culmea, dar parca toata lumea e ocupata cu altceva. Da, pricepe, in sfarsit. E chemata o doamna, care ma conduce spre camera. Ma costa vreo trei euro. Dupa ce ma schimb aud o bufnitura puternica de jos si cumva anticipez ce s-a intamplat. Cobor si vad ambele usi date la perete si trei baieti dandu-i tarcoale lui Doyle. Gata, il bagam inauntru, cu un grilaj asezat peste trepte si patru oameni impingand la agregat. Doyle doarme astazi sub un ficus, langa tejgheaua receptiei. Recunosc, nu e o imagine pe care s-o vezi in fiecare zi. Ma retrag si eu in camera si am grija sa incui usa dupa mine, ca sa nu ma trezesc cu dementul ala peste mine, cu pofta de mai stiu eu ce.

_MG_8969

Dimineata, dupa ce-am impachetat, i-am vazut e doi dintre baietii care m-au ajutat ieri la impins ca stau de vorba cu o capra. Am mai strans putin chingile pe bagaje si cand sa ma duc spre ei sa le cer ajutorul vad ca cornuta deja a trecut in nefiinta, si astia au mainile pline de sange amandoi. Mda, mai zabovesc putin, ca nu e chiar o imagine pe care vreau s-o aprofundez. Vin ei mai tarziu catre mine si impreuna il dam afara pe Doyle din hotel. Multumesc si fuga afara din orasul asta ciudat.

Pe drum e cald spre foarte cald, chestie care nu-mi place, dar ma bucur cand ma gandesc la cei 4.600 m altitudine care ma asteapta cateva sute de kilometri mai incolo. Descopar pe drumul asta si o noua specie de participant la traffic. E ala care atunci cand incerci sa-l depasesti accelereaza ca un tampit, si daca reusesti sa ajungi in dreptul geamului il vezi cum se uita inainte concentrat si cu un ranjet de satisfactie pe fata. In rest nu se intampla nimic spectaculos si nici pesisajul nu mai e ala de ieri. E plat, plin de cald, gropi si radare. Abia la vreo saptezeci de kilometri de Osh tresar si eu putin, dupa ce depasesc vreo trei taburi militare dintr-o coloana de sapte. Cand ajung mai in fata vad ca treaba e condusa de o masina de politie cu girofar. Si asta nu m-ar fi impresionat deloc, daca n-as fi vazut ca pe contrasens toate masinile opresc inafara drumului. Ce tare, sunt in mijlocul unei coloane oficiale. Nu m-ar deranja sa merg asa, daca s-ar misca treaba cu mai mult de 50km/h si daca n-ar scoate utilajele astea fumul pe care-l scot. Cei pe care i-am depasit ma preseaza din spate si unul cate unul trec din nou in fata mea. Sunt din nou la coada coloanei. Imi aduc aminte o invatatura pe care o stiu de la un sofer de tir – cel mai usor mod de a-l depasi pe unul care nu se lasa depasit e sa tragi pe dreapta si sa bei o cafea. Asta si fac.

O ora mai tarziu intru in Osh. Caut un guesthouse unde stau Alexandru si Mark, iar indicatiile din ghid sunt ceva de genul: ia prima straduta dupa un rand de chioscuri, apoi in diagonala, a treia scara pe stanga. Degeaba cer ajutor, nimeni nu stie, si mai tarziu, cand reusesc sa gasesc nu mi-e greu sa-mi dau seama de ce. E exact acul in carul cu fan. Un apartament la ultimul etaj al unui bloc intre alte multe blocuri, fara indicatoare sau altceva, unde un om destept a bagat cate trei-patru paturi in fiecare camera si acum are guesthouse. Am iesit seara cu baietii la o plimbare prin bazaar urmata de o bere.

Imi place la Osh. Parca e prima data cand dau cu nasul de Orient pe drumul asta. Aglomerat, galagie, nimic n-are sens. Si bazarul e si mai si. E loc de afisat zambetul meu tamp pe fata, aia e.

_MG_8976

_MG_8980

_MG_8983

M-am culcat devreme si tot devreme m-am trezit. Le-am facut cu mana baietilor si-am dat startul unui program intensiv de frecat menta. Mai intai la calculatorul din dotarea guesthouse-ului si apoi la o plimbare prin oras, prin bazaar mai precis. M-am ratacit pe stradutele si aleile intortocheate si pline de de toate, pret de cateva ore, dupa care m-am oprit la un restaurant unde am tras la loto din meniu. N-am nimerit chiar cele mai alese bucate, dar era mancabil ce zacea in farfuria din fata mea. Am apucat inapoi spre culcus inainte sa se lase intunericul, ca cica aici n-ar fi prea indicat sa te prinda bezna pe strada. Sunt in pat, ascult niste muzica si ma las furat de somn, gandindu-ma la Tadjikistanul care ma asteapta peste doua zile, sper ca nu alb.

Cosmarul cu impachetatul a fost destul de scurt in dimineata asta. Sunt gata de drum. Infrunt curajos traficul, pret de doar trei semafoare, si sunt afara din oras. O singura chestie mai am de facut. Trebuie sa schimb cauciucurile, sa trec inapoi la alea de scandal, ca tadjikistanul nu e chiar cel mai plat teren de alergat. Opresc la o vulcanizare, unde echipa de cincizeci de oameni care ma inconjoara e gata sa ma ajute. Sunt bine intentionati, dar trebuie sa stau cu ochii pe ei mai rau ca pe butelie. Se suie cu picioarele pe roata, pe spite mai ales, trag de ea in toate partile, apuca de discul de frana. La toate astea pun eu frana oarecum rastit. Cam barbara toata manevra, dar ne-am descurcat. Pa!

_MG_8991

_MG_8997

_MG_9001

Las orientalul Osh in urma si-mi reiau lupta cu pacalitul radarelor. Doar unii imi fac semn sa opresc dar oarecum in ultimul moment, si tot in ultimul moment ma fac si eu ca nu-i vad si merg mai departe. Ma uit cu coada ochiului in oglinda totusi. Nu, n-am provocat niciun dezastru, n-am intors niciun destin pe dos. Pe masura ce inaintez traficul si civilizatia incep sa se piarda incet-incet. Mai intai sunt doar cateva bucati care lipsesc, apoi tot cateva bucati, dar mai lungi, apoi doar cateva bucati de asfalt mai raman si gata, sunt doar eu, drumul prafuit si cateva camioane. Imi dau seama ca cu cat timpul in care sunt plecat de acasa creste cu atat se micsoreaza numarul chestiilor de care e nevoie ca sa se instaleze in mine o senzatie de discomfort cu arome de frica. Acum spre exemplu stiu sigur ca ce ma da peste cap e gri-ul asta din cer. As zice ca sta sa ploua, dar nici macar o picatura nu iese din cer. Hai sa-ti zic, ca prea am lungit-o. Stii cum se cheama poteca asta, pe care eu si Doyle bravi inaintam, care incepe din Osh si continua pana in Tajikistan? M41. Fas… Stiu, nici mie nu-mi zice mare lucru asa. Da’ daca zic Pamir Highway? A? Este ca te-ai emotionat? E, sa vezi ce-i la curu’ meu atunci. Bucata asta, de la Osh la Khorog, au facut-o meseriasii rusi pe la 1930 ca sa poata duce trupe, provizii si alte smecherii printre care si eu, catre punctul asta indepartat al imperiului sovietic.

Drumul e pustiu, eu sunt oarecum speriat, dar inaintam. Schimb o vorba cu un biciclist francez si-mi vad mai departe de drum. Numarul camioanelor incepe sa creasca, si in afara de faptul ca muta pietrisul dintr-un loc in altul nu par sa faca altceva. In timpul unei manevre de genul asta, cu nisip adica, blocheaza circulatia impingand pe drum niste pietris de pe versant. Ma intretin cu niste copii calare pe magari, pana ma decid s-o iau pe langa albia raului, cum vad ca au inceput sa faca celelalte masini. Nu e cea mai stralucita idee pe care am avut-o azi, pentru ca dupa ce vad ca un camion aproape se rastoarna cand da sa intre inapoi pe drum, ma impotmolesc intre bolovani, fara sa ma pot misca niciun centimetru, in nicio directie. Totusi, relatia pe care am cultivat-o cu copiii pe magari incepe sa dea roade, si cu ajutorul lor, dupa cinci minute, scap. Inutil sa spun ca intre timp circulatia s-a reluat si-am ramas ultimul.

_MG_9008

_MG_9012

_MG_9016

Incepe urcarea spre pasul Taldyk – 3615m. Drumul se transforma intr-o chestie plina de praf, iar camioanele au grija sa faca privelistea si mai si. In cateva minute aproape nu mai vad nimic. Disting totusi un grup de biciclisti care lupta din greu. Jamie si Suzie din Anglia, care merg in jurul lumii si promoveaza energia solara. Oprim la o vorba in praf si decidem ca ne vedem in Sary-Tash, orasul de dincolo de trecatoare, unde o sa punem cu totii punct zilei de azi.

_MG_9018

Ajung in varf. Priveliste ioc, pentru ca sunt nori. Daca prin praful asta nu mai vad nimic, ei bine acum e ca si cum cineva a stins lumina. Noroc ca incepe coborarea, ies din nori si vad micutul Sary-Tash – ultimul loc de odihna din Kyrgyzsan. Vad un indicator cu “homestay” si intru pe poarta unei curti unde ma asteapta trei biciclisti. Un cuplu de nemti si Charlie, tot din Anglia. Pana rezolv cu despachetatul si schimbatul apar si Jamie si Suzie urmati de doi austrieci intr-un Suzuki Samurai. Unul din ei e dealer de motociclete si-mi spune ca daca Doyle face vreo smecherie avem toate sculele sa-l doctoricim. Multumesc, dar parca totusi as prefera sa nu. Pe nepusa masa incepe petrecerea. Luam niste beri si niste coniac de la magazin, austriecii scot la inaintare o vodca si Jamie gaseste intr-o camera o colectie de palarii, numai buna pentru balul mascat de azi.

_MG_9026

_MG_9030

Nu mai stiu cat era ceasul cand am parcat, cert e ca am lasat pe masa o armata de sticle goale, iar eu stiu ca am adormit avand in cap lantul de munti plini de zapada pe care-i vedeam din prag, spre care ma indrept, de care sper sa trec si care… mmm… noapte buna.

Comments

Comment from Rave
Time October 19, 2009 at 12:37 pm

Faaza cu hotelul din Tashkomur parca e dintr-un film de Terry Gilliam. Lipsesc doar nutriile vorbitoare.

Comment from mihai
Time October 19, 2009 at 12:43 pm

a doua “fuga” de politie? te faci rau nu gluma.
drum bun si sa fie tot din ce in ce mai bine. si sa gasesti muntii aia fara prea multa zapada.

sanatate si inca putin si esti acasa. recitesc scrisoarea si ma uit mai pe indelete la poze si diseara acaza

drum bun

Comment from Adrian
Time October 19, 2009 at 2:25 pm

Se simte miros proaspat de munte :-)

Comment from BooBoo
Time October 19, 2009 at 2:48 pm

Inca 10 povesti si esti acasa! :D Vaaaaai, abia astept sa te vaz! :)

Drum bun, nici cald nici frig, si momente frumoase va urez in continuare, vitejilor!

Comment from Andreea
Time October 19, 2009 at 4:46 pm

Multa bafta si la multe povesti frumoase!

Comment from Makaveli
Time October 19, 2009 at 5:12 pm

ahh…cat am asteptat :D

Comment from cristina
Time October 19, 2009 at 6:53 pm

MIHAI,
important de stiut!
cand vei ajunge pe la 4000 si daca o sa fie zapada, sa ne anunti;voi vorbi cu kilometricii tai,si vom sufla in zapada de pe drum, ca sa o topim;daca nu noi, macar ingerii nostri pazitori,cu al tau in frunte;ca doar de asta te insotim…sa iti folosim;
ei, kilometricilor, ce ziceti?si ceilalti, desigur…

Comment from bucurenci
Time October 19, 2009 at 8:11 pm

multumesc, mihai, pentru poveste. mi-a colorat seara. zilele astea citesc o carte a unui afgan, khaled hosseini, si sunt mai mereu cu sufletul prin orient. ma bucur ca, macar cu anvelopa ta, tu esti mai aproape. si te invidiez tare mult ptr privelistile muntilor pamir, imaginea aia cu “norii” care erau, de fapt, creste, m-a facut sa caut. cred ca priveai chiar spre vf lenin (http://www.pamirs.org/what-to-see/routes/murgab/panorama-pik-lenin.jpg) :)

drumuri bune si sa te intorci sanatos!

Comment from Gabi
Time October 19, 2009 at 9:18 pm

Mihai sa ai drum bun si mai ales in continuare!
Asta a fost o poveste maraton, al carei inceput rivalizeaza cu scurt-metrajele de Croitoire.
Te salu t!

Pingback from Drumul Pamirului | bucurenci.ro
Time October 19, 2009 at 11:01 pm

[...] scris Mihai, cel plecat cu motocicletul lui BMW F650GS Dakar pe ruta România-Mongolia şi [...]

Comment from M.
Time October 20, 2009 at 1:05 am

Acum cateva zile am avut ocazia de a-l asculta pe Alex Gavan vorbind despre expeditiile sale pe munte cu o pasiune molipsitoare. Faptul ca un om se incumeta la o asemenea aventura riscandu-si viata pentru a se depasi pe sine este, pentru mine, de admirat. Pentru cei care te urmaresc din fata monitoarelor si care pot evada din cotidian doar prin fotografiile si povestile tale reprezinti un astfel de temerar. Te asteptam cat mai curand in tara sa ne povestesti pe viu experienta ta. Un calator trebuie sa revina si sa reinvie prin amintire ce i-a dat drumul sa traiasca. Cand lasi totul in urma si nu mai poti vedea decat orizontul din fata ramai cu aceasta speranta. Drum bun in continuare! :)

Comment from lucian muntean
Time October 20, 2009 at 4:33 pm

“Lung ii drumu’ Clujului…!” :) Drum bun in continuare, Mihai !!!

Comment from Mariuska
Time October 23, 2009 at 10:35 am

noapte buna. multumesc Alexandra.

Pingback from O fotografie: copii, măgari şi bolovani | impresii din lumea mare
Time August 30, 2010 at 1:30 pm

[...] Pamir Highway, mooooooooama, ce mishto. Copiii ăştia şi maăgarii lor m-au scos din nişte bolovani în care m-am împotmolit în timp ce încercam să ocolesc drumul care se dinamita. Mai multe n scrisoarea pentru Dragoş. [...]

Write a comment