MONGOLIA

Spargem ultimii bani georgieni pe care-i mai avem pe benzina, apa si ceva porcarii de mancat, si plecam spre granita, care e la cinspe’ kilometri. Na, c-am si ajuns. Partea de Georgia e asa cum o stim, cu zambete, urari de bine si o domnisoara in uniforma care-mi trage vreo doua complimente de ramas bun.
Turcoaicele in schimb nu ma vor deloc. Mai intai tre’ sa-mi cumpar viza de la un ghiseu ascuns, douazeci de dolari. Apoi sa ma plimb degeaba la alte doua ghisee de unde sunt trimis la un al treilea, unde trebuie sa-i fac asigurare lui Doyle. Aici e coada, iar domnul din spatele geamului freaca un calculator timp de cinspe’ minute fara sa schiteze vreun gest care sa tradeze cea mai mica urma de interes. Cand in sfarsit incepe sa functioneze, observ in cateva randuri bune nonsalanta cu care unii stiu sa se bage in fata. Imi vine si mie randul. Nu se poate pe cinci zile, nici pe o saptamana, ci doar pe o luna, fir-ar. Alti douazeci de coco. De-aici mai merg la un ghiseu, apoi la altul, apoi mi se zice ca gata, sa plec, iar de la ultima bariera sa ma intorc inapoi ca, binenteles, problem. La care ghiseu sa ma intorc, asta ramane un mister. Le iau la rand si reusesc, Alah e mare, welcome to Turkey. Ce bucurie! Sunt si mai aproape de casa acum.

Starea de gratie mi-e curmata brusc, dupa numai treizeci de kilometri, cand un politist infipt in mijlocul drumului imi face semn sa opresc langa alte vreo patru masini. Radar, felicitari! Am uitat sa zic ca merg pe o mini-autostrada cu doua benzi pe sens. Cat aveam? Uimitoarea viteza de 90km/h. Ma apuca dracii. Nu e nici cel mai mic loc de tocmeala. Mi se iau actele si se completeaza amenda. Intreb cu cat am depasit? 12km/h. Cum naiba, ca e limita de 80?!? Pai da, da’ cica motocicletele aici au alt regim, alta limita decat masinile. Ghici cat? Nu 70, nici 80, ci 78km/h, cel putin asa zic astia. Ii spun politistului ca niciunde pe unde am trecut n-am auzit de o tampenie de calibrul asta. Ridica din umeri. De altfel toata incalcarea asta a legii pare a fi o sarbatoare. Si soferii opriti, si politistii au niste zambete pe toata fata de zici ca se pregatesc sa incinga o hora. Eu n-am nici cel mai mic chef sa dansez cu ei. Mi-a pierit tot cheful de orice. Ce porcarie… saptezeci de dolari. Le spun ca n-am niciun ban. Ei imi zic ca o sa platesc la vama, cand ies, si daca n-o fac, nu ies, simplu. Asta nu cumva e chestia aia de o auzi la stiri, cu “dat in consemn la frontiera”? Plec fara sa salut.

N-am niciun plan clar cu Turcia asta. Stiu ca trebuie sa ajung la Istanbul, si dup-aia acasa. Cate zile fac pana acolo, unde opresc si cand, habar n-am. Asa ca merg. Ma agat si ascund dupa diverse masini care merg cu 100km/h si reusesc sa scap de vreo doua radare cu ajutorul lor. As vrea sa ajung la Samsun, dar cred ca e totusi prea departe pentru azi. Opresc o singura data, si daca tot sunt pe malul marii, mananc un peste pe care-l impart cu o pisica. Apoi prind o masina pe care parca o conduc eu, asa de pe gustul meu merge. Ma tin dupa el fara sa opresc vreo 250km. Nu-mi permit sa-l “pierd” Singurul lucru care ma opreste e noaptea, care se lasa incet. N-am cum sa mai ajung la Samsun. Asta e, ne e dor, dar nici sa ne grabim ca tampitii nu putem. Oraselul in care ne prinde intunericul se cheama Unye, si e o asezare draguta foc. Gasesc un hotel de buget redus, cu o parcare pazita peste drum si ies putin la plimbare. Imi pare rau ca n-am ajuns mai devreme aici, ca-mi place. Are o faleza frumoasa si niste stradute inguste numai bune de plimbat. Mananc ceva din mers si ma retrag in camera. Bag un dus rece si-mi spun noapte buna. Adorm cu capul plin de calcule, kilometri impartiti la zile, totul supra bani, ori dor, la patrat.

Dimineata n-am inteles nimic. Ceasul imi arata o ora, telefonul alta, televizorul o cu totul alta, iar afara era inorat, drept pentru care nici ciorapii mei pusi pe pervaz nu s-au uscat. Erau spalati, ca sa nu fie nicio confuzie. Am impachetat tot, l-am scos pe Doyle din parcare si poc, am plecat. Poc e lantul. Mari emotii imi mai da bucata asta de inginerie. La fiecare oprire e si mai larg. De intins mai pot sa-l intind doar putin. Restul sunt rugaciuni.

Cum sa fac eu azi? Cum sa fac? Pana la Istanbul mai e o caruta de kilometri iar eu, iti spun sincer, nu mai am niciun chef de cautat locuri de dormit, cu toate ratacelile alea, si nici cu banii nu stau prea bine. Uite cum facem: eu plec. Asta e clar, la mers ma pricep cel mai bine. Si ramane sa ma orientez din mers ce, cum si unde. Si-am plecat.

Ajung la Samsun, locul unde trebuia sa opresc ieri. Ce bine-ar mai fi fost. Poate ca n-as mai fi avut dilemele de acum. Distanta asta pe care as avea-o pana la Istanbul n-am mers-o niciodata intr-o zi, nu m-am gandit niciodata sa merg atat, mai mult, daca mi-ai fi spus inainte sa plec ca o sa merg atat de mult intr-o zi te-as fi intrebat daca ai inebunit. Nu e asta in niciun capitol din manualul de motociclism pe care l-am invatat eu. N-am cum sa ajung. O sa vad. Spun adio marii pentru moment, si trec la munti. Daca ar fi sa merg distanta asta intr-o zi, asta probabil ar insemna sa merg repede. Ma rog, mai repede de 78km/h, si cine stie cate radare mai colectez pe drum, ceea ce nu numai ca nu vreau, dar nici nu-mi permit.

Dar drumul asta e atat de intins, drept si lat incat imbie la mers. Doua sute de kilometri fara sa opresc. Asta e conforul seii sau ce naiba? Ca n-am simtit nimic. Opresc doar asa, ca e bine din cand in cand sa opresti, si pentru benzina, dar vezi tu, nici asta nu e un motiv. Pentru ca Doyle si-a revenit si iarasi bea 3.7 litri la suta de kilometri. Am gasit eu o mufa de la filtrul de aer care era desfacuta si ii dadea calculele peste cap, se pare. Na, ca s-au facut aproape trei sute de kilometri de cand am plecat. Ideea e ca sunt eu gheroi, dar numai pana apune soarele. Nu merg noaptea. Asa ca oricati kilometri ar trece, cu asta nu pot sa ma pun. Bezna egal stop. Dar pana la bezna mai e ceva, mai ales ca in continuare nu stiu cat e ceasul. Continuam.

Ma tot agat de masini, ca sa evit radarele, dar nu-l gasesc pe ala care sa mearga in ritmul meu. Cu doua ma intalnesc, doua radare. Unul ma surprinde imaculat. N-am gresit cu nimic. In schimb al doilea, la cateva minute dupa ce masina dupa care ma ascundeam a tras pe dreapta, ei bine, ala mi-a dat niste emotii atat de mari incat m-au trecut toate transpiratiile. Eram mai mult decat sigur ca l-am luat. Si-am vazut si politistul care coboara din masina si vine spre mijlocul drumului. Nu, nu, nuuu… Si nu, ridica o mana, si-l opreste pe nefericitul din spatele meu. Asta, draga Gabriela, e minune, asa simt.

Patru sute de kilometri. In mod normal acum ar trebui sa ma opresc, asa e datina. Dar e mijlocul zilei, si nu vad nimic prietenos in jur. Bine, hai mai departe.

Se implinesc cinci sute de kilometri. Hai sa n-o mai dam dupa gard. Nu stiu mai Gabriela cum sa formulez ca sa nu fiu certat, dar o sa incerc. Acum mi-am dat seama si eu, sa stii, nu te mint. Dupa astia cinci sute de kilometri urmeaza autostrada pana la Istanbul, iar asta e singurul argument care-mi mai lipsea, ca sa nu mai opresc. O parte din mine, aia responsabila cu emotiile si simtamintele a stiut de la bun inceput, sau daca n-a stiut, macar a sperat ca astazi se va opri la Isanbul. Cealalta parte, cea rationala, e cea care spunea ca trebuie sa mai dormim o noapte pe drum. Stii ce spuneam eu inainte sa plec? Ca mi-ar parea rau sa ajung in Turcia si sa nu apuc sa o vad, din cauza dorului de casa. Stii ce spun acum? Ca putin imi pasa. Ca Turcia va ramane aici, atat de aproape incat pot sa ajung si pe jos daca vreau, asa ca nu ma impresionez deloc cu cuvintele mele memorabile. Bucata mea de departare, portia mea de aventura, toate astea sunt demult in spate, undeva dincolo de Marea Caspica, si nu mi-e rusine sa spun ca de acolo pana aici a fost o plimbare de dragul plimbarii, ca in tot timpul asta m-am uitat spre casa si nu in jur. Sunt om, si n-am cum sa ma pun cu asta. Mi-e clar. Astazi dormim la Istanbul. Arde-o, Doyle!

Am ales autostrada pentru ca pe langa faptul ca-mi sporeste sansele sa ajung pe lumina, cu toate ca ma costa, ma scuteste de eventualele radare de pe traseu. Ultimii kilometri sunt durerosi la propriu. Nu reusesc sa mai gasesc nicio pozitie in sa in care sa nu ma doara cel putin ceva. Sunt la cinzeci de kilometri de Istanbul, si vreo opt sute de la locul din care am plecat azi-dimineata, cand deja e intuneric. Aaa… intrarea asta in oras, cu o suta la ora, total haotic, ce dor mi-a fost de ea. Serios, chiar imi place, iar pe intuneric e si mai adrenalinic. Ma lupt printre masini, cu schimbatul benzilor si crosetatul prin trafic, profitand de prezenta celor cativa scuteristi cu care ma aliez si ajung intr-un loc care pentru prima data de cand am plecat azi-dimineata ma face sa incetinesc. Trec frumusetea asta de pod peste Bosfor. Marcel m-a manat pe aici. Marcel al meu, care cand avem mai mare nevoie de el a inviat din morti. Merg usor, pentru ca ma bate vantul, iar in jurul meu toate luminile Istanbulului sunt aprinse. Uau…

Ajung la capatul podului. Desi stiu exact unde sunt, de unde vin si incotro ma indrept sunt luat prin totala surprindere de niste cuvinte scrise la capatul podului. Ma emotionez rau, sunt muci. Ochii umezi imi citesc asa, simplu: “Welcome to Europe”. Zambesc, oftez. Bine te-am gasit…

Istanbul-ul imi ramane unul din locurile de suflet. Ma uit mai mult in parti decat inainte. Ah, ultimul bastion al Orientului din calatoria mea, si primul pe care l-am cunoscut in viata asta. E neschimbat. Aceleasi stradute pline de magazine cu marfuri care-ti fura ochii, aceeasi aglomeratie, acelasi miros. Imi e acelasi maxim de bine.

Ajung la hotel, primesc o camera in care sunt inghesuite sase paturi si ies putin la aer. O sa stau doua zile aici. Imi odihnesc oasele care ma dor toate dupa ziua de azi. Cat e de frumos, cat de mult imi place. As bea o bere undeva, sa sarbatoresc. Sunt practic acasa acum. Gasesc o terasa pierduta pe o straduta, unde nu se inghesuie turistii aia adevarati, care nu-mi plac mie si sunt intrebat din mers de catre omul responsabil daca nu vreau sa beau ceva. Joaca si el o tabla cu un amic, ca oricum n-are niciun client. Ba da, as bea o bere, dar cu o singura conditie, sa joci o partida si cu mine. Imediat. Am jucat trei, si-am baut doua, cu vreo doua pisici drept spectatori. Am plecat spre hostel cu promisiunea ca maine ma intorc aici sa mananc.

Gabriela, sunt varza. Atat de aproape incat dac-as spune-o mai tare s-ar putea sa ma si auzi. Voi fi acasa in cateva zile, mai putine decat degetele unei maini. Ce obosit sunt… noapte buna, of.

Si-a venit si dimineata. M-a gasit la fel de varza. Sunt atat de ingandurat ca nici plimbarea prin frumosul Istanbul, care ma asteapta, nu stiu daca va reusi sa rezolve ceva. Ma duca sa beau o cafea pe una din strazile de aici, din cartierul Sultanahmet. Imi place acum, ca spre deosebire azi-noapte, e liniste. Petrecaretii inca dorm probabil. Sunt singur la o terasa si-mi trezesc gandurile la o cafea. Unul cate unul casca si se aseaza pe hartia din fata mea. Apoi am plecat sa ma plimb. Ca sa am si un motiv am cautat niste saibe. Am de gand sa fac o smecherie prin care sa intind lantul peste limita pe care-a prevazut-o fabricantul. Fir-ar el de lant, e singurul meu stres de acum. Am si gasit ce vroiam, repede, si mi-am continuat plimbarea. E frumos totul in jurul meu. Imi place mult aici, dar parca sunt in alta parte. Am fost si la Moscheea Albastra. Am mai fost aici, dar as mai veni de o mie de ori. Am luat strazile si stradutele la rand. Nu m-am indepartat prea mult, asa ca am inceput sa trec prin aceleasi locuri de doua ori. Vai de capul calatorului, ce pierdut mai e el acum, ajuns la liman. E la granita cu depresia toata treaba asta. Nu-i problema, ca ma asteptam. E o stare cu care trebuie sa ma obisnuiesc. Dar oricum mi-ar fi mie, Istanbulul ramane minunat, si multumesc mult, mult de tot.

Ultima chestie a fost sa ma intorc la terasa pustie a prietenului meu jucator de table. Hei, ai zis ca ma granesti azi. Gata, in zece minute. Se aprinde focul. Celine Dion, din doua boxe mici, canta de Titanic. “Far across the distance…” i-auzi tu vorba de duh la ea.

Am fost hranit, am pus si mana pe o chitara careia ii lipsea o coarda, am si cantat putin, prietenul meu a vrut sa-mi faca un discount drept rasplata si eu l-am refuzat. Mai tarziu au aparut Alexandru si Mark, cu care am colindat nitel strazile orasului in cautarea unei beri, pe care tot la terasa mea tarzie am gasit-o mai tarziu. Se duc si baietii acasa.

Dimineata tot calatorul a deschis ochii la sapte. Ne-am mic-dejunat, si-am mers cu Alexandru la o cafea incercand sa tragem niscaiva concluzii. Concluziile erau la alta masa pentru ca singurele chestii pe care am reusit sa le tragem miroseau. A inceput si ploaia, una din-aia de zici ca nu se mai opreste pan’ la pensie, numai buna de plecat. Si m-am pus pe impachetat.

Draga Gabriela, in momentul asta parasesc Istanbulul, cu directia Romania. Ploua, suntem obositi, si eu si Doyle, si nu inteleg nimic, o iota. E ultima scrisoare si e cel mai important lucru pe care-l am in buzunar. Mai e putin si bucla mea se inchide si odata cu ea pun si eu pixul in cui. Iti multumesc tie, si celor asemeni tie, ca m-ati crezut. Inca nu realizez ce mi se intampla, cert e ca stiu ca voi sunteti singurii responsabili pentru zambetul mustacit care-mi ridica un colt al gurii acum, in timp ce incalec.

Contact. Doyle, mergem acasa.